Potrivit sursei citate, în conformitate cu circumstanțele cauzei, la 20 ianuarie 2009 fiul reclamantei a fost găsit strangulat în curtea casei părinților săi. Raportul de expertiză, întocmit în urma examinării inițiale desfășurate la 21 ianuarie 2009, a fost efectuat la solicitarea Inspectoratului de Poliție Buiucani, fără a-i fi atribuit un număr de înregistrare. La 10 februarie 2009 Inspectoratul General al Poliției a informat șeful Inspectoratului de Poliție Buiucani despre faptul că nu ar fi fost întreprinse în totalitate măsurile necesare stabilirii circumstanțelor cauzei, ordonând inclusiv audierea reclamantei cu privire la presupusa otrăvire a fiului său anterior decesului acestuia. La 12 februarie 2009 reclamanta s-a plâns la Inspectoratul de Poliție Buiucani de faptul că nu a fost informată cu privire la circumstanțele decesului fiului său sau cu privire la măsurile întreprinse în scopul investigării cauzei. În special, ultima a solicitat să fie informată despre faptul inițierii unei urmăriri penale, afirmând că fiul său ar fi fost determinat la sinucidere sau că în privința lui ar fi fost aplicată forță, reieșind din faptul că acesta fusese persecutat anterior, din cauza unor daune financiare pe care le-ar fi cauzat unei companii private.

La 2 martie 2009 a fost inițiată urmărirea penală în acest sens, iar la 9 martie 2009 reclamanta a fost audiată în calitate de martor. La 25 mai 2009, la solicitarea Inspectoratului de Poliție Buiucani, procurorul a dispus efectuarea autopsiei cadavrului fiului reclamantei de către Centrul de Medicină Legală. La 16 iunie 2009 reclamanta a fost recunoscută în calitate de succesor al părții vătămate, fiindu-i explicate drepturile sale procedurale. Termenul limită de desfășurare a urmăririi penale a fost extins de mai multe ori, reieșind din faptul că raportul de expertiză fusese remis, din cauza îmbolnăvirii expertului. La 23 octombrie 2009 reclamanta a fost informată cu privire la rezultatele raportului de expertiză. În urma studierii raportului respectiv, reclamanta s-a plâns în fața Inspectoratului de Poliție Buiucani de faptul că acesta fusese întocmit superficial și nu elucida o serie de întrebări specifice, menite să stabilească dacă fiul său s-ar fi sinucis sau ar fi fost omorât. Totodată, ea a solicitat întocmirea unui nou raport de expertiză. La 27 noiembrie 2009 procurorul a ordonat efectuarea unei alte autopsii, formulând întrebări suplimentare în acest sens. Ambele rapoarte de expertiză au indicat absența unor urme pe cadavru, cu excepția urmelor lăsate de frânghie, lipsind semne de aplicare a forței anterior strangulării. Astfel, la 30 iulie 2010 procurorul a dispus încetarea urmăririi penale, indicând faptul că fiul reclamantei s-ar fi sinucis din cauza unor dificultăți financiare. Reclamanta a contestat decizia respectivă, iar la 17 decembrie 2010 judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani a admis contestația acesteia și a dispus reinvestigarea cauzei de către un alt procuror. Potrivit Guvernului Republicii Moldova, la 9 august 2011 urmărirea penală a fost încetată, iar reclamanta nu a contestat decizia respectivă.

Reclamanta s-a plâns în fața Curții, în baza Articolului 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de ineficiența investigației circumstanțelor decesului fiului său.

În fond, Guvernul a subliniat faptul că obligația statului de a desfășura o investigație este una de mijloace și nu de rezultat, afirmând că autoritățile naționale au efectuat o investigație complexă și eficientă în timp util. În plus, expertizele medico-legale efectuate au stabilit faptul că decesul fiului reclamantei a survenit din cauza strangulării. De asemenea, fiind audiată inițial în calitate de martor, reclamanta a fost suficient de implicată în decursul desfășurării măsurilor de investigație și a fost informată cu privire la rezultatul acestora. Mai mult, ea nu a contestat decizia din 9 august 2011.

Curtea a constatat că investigația circumstanțelor decesului fiului reclamantei a fost inițiată prompt, în conformitate cu prevederile Convenției. Cu toate acestea, urmărirea penală în acest sens a fost inițiată abia la 2 martie 2009, după aproximativ o lună și jumătate de la survenirea decesului, perioadă crucială pentru investigarea eficientă a cauzei. În plus, perioada scursă până la finalizarea investigației – aproximativ doi ani și jumătate – nu a putut fi justificată de complexitatea cauzei sau de orice dificultăți obiective. Prin urmare, Curtea a concluzionat faptul că reclamanta a avut motive temeinice să pună la îndoială diligența autorităților.

Referitor la drepturile procedurale ale reclamantei, Curtea a constatat că aceasta a fost audiată pentru prima dată în calitate de martor după o lună și jumătate de la moartea fiului ei, fiind recunoscută oficial în calitate de succesor al părții vătămate abia după șase luni. Mai mult, reclamanta aparent nici nu a fost informată despre desfășurarea investigației, după ce judecătorul de instrucție a dispus reinvestigarea cauzei.

Astfel, Curtea a considerat că amânarea inexplicabilă a inițierii urmăririi penale și a dispunerii efectuării măsurilor necesare, precum și eșecul de a permite reclamantei de a-și exercita drepturile procedurale în mod suficient și în timp util, au fost incompatibile cu cerințele procedurale ale Articolului 2 din Convenție.

Referitor la presupusa încălcare a Articolului 9 din Convenție, reclamanta s-a plâns în fața Curții de imposibilitatea de a beneficia de proceduri religioase, reieșind din faptul că acestea nu sunt efectuate în raport cu persoanele care s-ar fi sinucis.

Curtea a notat că reclamanta s-a plâns, în esență, de faptul că urmărirea penală nu dovedise faptul că fiul său nu s-ar fi sinucis. În acest sens, chiar presupunând existența unor obligații pozitive în baza Articolului 9 din Convenție, în acest context, Curtea a reamintit faptul că obligația statului de a desfășura o investigație este una de mijloace și nu de rezultat, și a respins acest capăt al cererii, ca fiind vădit nefondat.

În consecință, Curtea declarat admisibilă plângerea în baza Articolului 2, iar restul cererii – inadmisibilă, a hotărât că a avut loc o încălcare procedurală a Articolului 2 din Convenție și a acordat reclamantei suma de 6.000 de euro pentru prejudicial moral și 72 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.