Luna trecută, președintele Parlamentului rus și-a instruit solemn comitetul pentru relații externe să lanseze o investigație istorică: a fost "anexarea" Germaniei de Est de către Germania de Vest cu adevărat legală? Ar trebui condamnată? Ar trebui anulată? Săptămâna trecută ministrul rus de externe, vorbind la conferința de securitate de la München, a dat de înțeles că și el ar putea avea dubii similare.

"Reunificarea Germaniei s-a făcut fără niciun referendum", a declarat el, pe un ton rău prevestitor.
La acestea, audiența, care în mod normal moțăie, a izbucnit în râsete. Mai ales germanii din sală au găsit deosebit de amuzante declarațiile rusești. Să anulezi unificarea Germaniei? Păi cum, asta ar presupune să anulezi întreg aranjamentul de după Războiul Rece!

Ceea ce ar fi într-adevăr o idee foarte amuzantă - dacă nu cumva gândești că exact acest lucru vor să-l obțină în realitate președintele Dumei, ministrul rus de externe și, evident, președintele rus, un om care numea cândva colapsul Uniunii Sovietice "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20".

Recunosc că acest plan chiar pare absurd. La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, vechiul imperiu sovietic nu mai există. Majoritatea țărilor din fostul Pact de la Varșovia s-au alăturat Uniunii Europene și alianței NATO. Tranziția Europei Centrale de la comunism la democrație a fost în general salutată ca un enorm succes și chiar este imitată și studiată în toată lumea. Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, ba chiar până și România și Bulgaria, sunt cu toate mai deschise și în general mai prospere decât au fost oricând altcândva. Germania s-a unificat triumfătoare, iar Europa este întregită și liberă.

Chiar poate Vladimir Putin să anuleze toate acestea? Ei bine, cât timp noi priveam în altă parte, el cu siguranță a încercat. Noi ne-am petrecut ultimul deceniu certându-ne pe tema Irakului, a Iranului, a Afganistanului, practic pe orice numai pe tema Rusiei nu. Între timp, Rusia a început să aplice o amplă strategie concepută pentru a șubrezi legitimitatea NATO, a submina UE, a diviza alianța occidentală și, mai presus de toate, a inversa tranzițiile anilor '90.

De cele mai multe ori, ei împing într-o ușă deja deschisă. Kremlinul nu inventează vreo idee anti-europeană sau anti-establishment, pur și simplu le sprijină în orice formă vor fi existând ele, adaptându-și tacticile în funcție de particularitățile fiecărei țări. Va susține extrema stângă sau extrema dreaptă - în Grecia le susține pe amândouă. În ciuda problemelor sale economice, primul act al noului Guvern al Greciei a fost să protesteze nu împotriva politicii economice europene, ci împotriva sancțiunilor la adresa Rusiei. Abia apoi le-a transmis creditorilor lui europeni că s-ar putea să nu le dea banii înapoi.
Dacă se ivește nevoia, Rusia va curta și anumiți membri individuali ai establishment-ului politic și financiar. În Marea Britanie Rusia are prieteni în City [n.tr. - districtul financiar al Londrei, dar sponsorizează în același timp și Russia Today, televiziunea de propagandă la care apare George Galloway și alți titani ai stângii "plecate cu sorcova". În Franța, Rusia întreține relații strânse cu industriașii, însă o bancă ruso-cehească i-a împrumutat șefei Frontului Național de extrema dreaptă, Marine le Pen, 9 milioane de euro și se vorbește că alte 30 sunt pe drum.

Totuși, Marea Britanie și Franța sunt democrații solide, ambele cu clase politice relativ puternice și cu publicații relativ stabile financiar, iar Grecia este unul dintre membrii vechi ai UE. Cu foarte puțin efort, Kremlinul poate realiza mult mai mult în țări mai mici în care clasa politică este săracă, mass-media de-a dreptul falită și în care Europa constituie încă o idee nouă. Aflată recent într-o vizită la Praga, am fost surprinsă să constat cât de mult se vorbește rusa pe stradă și i-am spus asta unui prieten. El și-a dat ochii peste cap: "Praga a devenit Londra săracului". Rușii care nu își permit Mayfair își cumpără apartamente în centrul baroc al orașului. Odată ajunși acolo, ei au descoperit că prețul manipulării politicii cehești este incredibil de mic.

Întorcându-ne, nu ei au inventat contrareacția cehească împotriva tranziției. Nu toți au obținut ceea ce-și doreau în ultimii 25 de ani; tinerii nemulțumiți nu-și mai aduc aminte vremurile rele de altădată. Războiul din Irak a generat o dezamăgire față de NATO, iar crah-ul financiar din 2009 a creat scepticism cu privire la "modelul vest-european" pe care cehii îl admirau cândva. Din 2013, când guvernul ceh a căzut din cauza unui scandal de corupție, internetul ceh s-a umplut de invective, insulte și atacuri la adresa "clasei noastre politice corupte" și a "celor două decenii pierdute".

În această atmosferă, cu o minusculă finanțare rusească a presei, mai ales într-o țară în care majoritatea ziarelor pierd bani, se poate realiza foarte mult. Un fost ministru mi-a spus că aceleași site-uri de internet care îl atacau pe el - pe nedrept, spune el - pentru corupție atacă acum Ucraina și susțin anexarea Crimeii de către Rusia.

Un pic de bani înseamnă foarte mult și în politica cehă. Campania electorală din 2013 a actualului președinte, Milos Zeman, a fost finanțată pe față de Lukoil, compania energetică rusească. De atunci, președintele Zeman - care, din fericire, nu controlează Guvernul - a pledat zgomotos împotriva sancțiunilor contra Rusiei, a minimalizat invazia rusească în Ucraina asemuind-o cu un "caz de gripă" și i-a invitat la Praga pe oligarhii ruși vizați de sancțiunile occidentale. Și el nu e singur. La Praga, am fost invitată la o dezbatere cu un apropiat al lui Vaclav Klaus, predecesorul lui Zeman, care s-a plâns pe larg de influența nefastă a Germaniei și a UE. L-am întrebat dacă vreo companie germană a plătit vreodată o campanie electorală prezidențială din Cehia, așa cum procedează Lukoil. Nu a putut da un răspuns.

UE nu folosește utilizatori anonimi de site-uri pentru a manipula mass-media, așa cum o face Rusia peste tot în Europa Centrală. Nici nu finanțează vreun partid politic de extrema dreaptă, cum tot Rusia o face la Budapesta, dar și la Paris. Cu toate acestea, premierul de centru-dreapta al Ungariei, Viktor Orban, a adoptat și el o parte din mesajul anti-tranziție al Rusiei. Anul trecut el a obținut un împrumut de la Rusia - ale cărui detalii sunt secrete - pentru construcția unei noi centrale atomoelectrice. Câteva luni mai târziu, el le declara ungurilor din România că a venit vremea să fie abandonate "dogmele și ideologiile" occidentale cum ar fi democrația liberală, acea formă de guvernare care fusese (odinioară) obiectivul central al tranziției ungare. A urmat celebra declarație în care Orban a explicat că el preferă "democrațiile neliberale" ale Turciei, Chinei și, evident, Rusiei. Săptămâna aceasta Putin vizitează Budapesta.

La fel ca la Praga, legăturile dintre banii rusești pentru proiectele lui Orban și vederile pro-ruse și neliberale ale lui Orban sunt tulburi. Dar în joc ar mai putea fi și alte lucruri în afară de bani. Este binecunoscută nostalgia lui Orban după "Ungaria Mare", entitate care a încetat să mai existe după Primul Război Mondial. O mică porțiune a acelui mitic teritoriu pierdut aparține acum Ucrainei - un aspect adus în discuție de ministrul rus de externe, curios, tocmai la Munchen. Poate că era o aluzie: dacă Rusia va împărți cu succes Ucraina, poate că și Ungaria va primi o porție.

Și chiar dacă, în cele din urmă, Ungaria nu va capitula în fața șarmului democrației neliberale, alții ar putea să o facă. În Serbia, care nu este membru UE (și Rusiei i-ar plăcea să mențină lucrurile așa), firmele rusești controlează cele mai importante companii de petrol și gaze, iar Putin a fost primit călduros recent, cu cea mai mare paradă militară organizată în ultimii 30 de ani. Slovacia are un premier care flirtează cu naționalismul de factură dură - el a declarat că țara sa a fost constituită "pentru slovaci, nu pentru minorități" - și care are de asemenea îndoieli în privința sancțiunilor contra Rusiei.

Până și în Polonia, probabil țara din Europa Centrală cu cel mai mare succes și cea mai loială față de NATO, oameni plătiți vorbesc pe internet despre 25 de ani "dezastruoși", iar politicieni din opoziție, din marile partide, au fost auziți în plină campanie electorală calificând "Cea de-a Treia Republică" poloneză - din 1989 până în prezent - drept o catastrofă. Aceia care se consideră pe ei înșiși "pierzătorii" tranziției poloneze sunt o minoritate, dar ei există. Nimănui din Polonia nu-i place Rusia, dar nu asta contează: Rusia nu are nevoie ca Polonia, Ungaria sau Slovacia să fie conduse de guverne pro-ruse. Ea are nevoie doar de guverne anti-germane în Europa Centrală sau de guverne anti-occidentale ori pur și simplu de guverne incompetente care să determine restul NATO să-și ridice mâinile a neputință, spunând "noi nu putem lupta pentru oamenii ăștia".

Un guvern ceh ori român care s-ar alătura grecilor în opoziția lor față de sancțiunile la adresa Rusiei ar fi de asemenea util. Un guvern ungar sau bulgar dispus să torpileze orice fel de politică unică europeană vis-a-vis de Rusia, mai ales una care privește petrolul și gazele, ar fi chiar și mai bun.

Dacă ar ajunge la putere un număr semnificativ de central-europeni nedisciplinați, nu este deloc greu să-ți imaginezi cum o bucată din Europa Centrală s-ar putea desprinde de UE. De altfel, nu este deloc greu să-ți imaginezi nici cum bucățele din ceea ce obișnuiam să numim Europa de Vest s-ar putea desprinde și ele din Uniunea Europeană. Grecia este deja pe jumătate plecată. Un președinte Le Pen în Franța și un guvern Podemos de extrema stângă în Spania ar dori și ei să redeseneze harta politică. Iar dacă criza economică și politică rezultată de aici s-ar întâmpla să lovească deosebit de greu Germania, poate că și germanii s-ar putea hotărî să se descurce singuri, abandonându-și partenerii europeni și alianța transatlantică.

Dacă ați fi în locul lui Vladimir Putin, n-ați încerca măcar? În land-urile estice mai există încă mulți foști informatori ai STASI și o mulțime de foști agenți sovietici. Nimeni nu va observa câteva firme discrete care pun câțiva euro, foste ruble, în conturile partidelor anti-europene din Germania. Datorită afacerii Snowden și presupusei ascultări a telefonului cancelarului Merkel, germanii sunt deja destul de supărați pe americani. Pe britanici au încetat demult să-i mai trateze ca pe niște jucători geopolitici serioși. N-ar fi nevoie de prea mulți bani sau prea mulți indivizi pentru a întreține o propagandă constantă anti-occidentală, anti-americană și anti-UE timp ce câțiva ani, doar cât ar fi nevoie.

Vom ști cu toții că au reușit atunci când următorul ministru de externe al Rusiei va proclama aranjamentul post-Război Rece nul și neavenit - și când nimeni nu va mai râde.

Articol de Anne Applebaum (jurnalistă americano-polonă, soția fostului ministru de externe Radosław Sikorski)