Ca de atâtea ori în istorie, civilizațiile și religiile nu s-au stins fără să fi lăsat moștenire, unele altora… un întreg angrenaj de credințe și reguli. Obiceiuri precreștine s-au perpetuat în lumea cea nouă croită în urmă cu 2000 de ani. Cutume și rânduieli au traversat mările – sau doar timpurile , ajungând până-n prezentul nostru grăbit și golit de sensuri. Cozonacul și pasca se numără între aceste mărturii străvechi. Credem că ele aparțin creștinismului, îmbogățindu-ne cu arome sărbătorile, când de fapt sunt alimente ritualice de mult mai de demult.

N-o să amintesc decât în treacăt copturile egiptenilor (cărora le datorăm, între altele, procedeul dospirii aluaturilor cu ajutorul drojdiilor), dar mă voi opri la greci și romani, pentru că la ei întâlnim acest „binom” cozonac-pască (numindu-le cu numele lor de-acum), în ritualurile religioase. Grecii pregăteau, pentru sărbătorile lor religioase, ca ofrandă adusă zeilor ,„plakous” și „satura” – două copturi plate (cea de a doua ceva mai mare și mai grea), umplute cu brânză și stafide (asemeni cu pasca) sau cu nuci și miere (precum cozonacul). Romanii, în schimb, pregăteau „libum” (un cozonac de formă dreptunghiulară, hărăzit zeilor) și „placenta” (rotundă, cu brânză, din care la noi a ajuns un alt termen: „plăcintă”…).

Cele două copturi fac „saltul” către lumea creștină, la Roma, ca și la Constantinopol, deopotrivă. Într-un document aflat în arhivele Patriarhiei Ecumenice, apare o mențiune interesantă pentru noi, românii. În urmă cu o mie de ani – pe când încă mai era în picioare Mitropolia Vicinei (acum scufundată, după cât se pare, în apropiere de Călărași) – o delegație de la nord de Dunăre a venit cu cu daruri la patriarhul Bizanțului, cu prilejul Sărbătorilor Pascale din acel an. Păstorii valahi (dacă păstori vor fi fost) aduceau, între altele, o „placenta” cu „brândza” – posibil o pască cu brânză, pregătită de vreo româncă vrednică și cu credință în bunul Dumnezeu. Este, de altfel, una dintre primele consemnări pe care le avem despre ce se gătea în teritoriile românești, înainte de marile întemeieri. Și poate că e de bun augur că felul acesta de mâncare, întâiul amintit, este unul ritualic, încărcat de sensuri.

Înainte de a vă da câteva rețete de copturi ritualice – culese de prin vechile noastre cărți de bucate – mai zăbovim puțin asupra numelor pe care le au astăzi cele două: cozonacul și pasca. În ce privește pasca, lucrurile sunt simple: este coptura Paștilor. Cu brânză și stafide, cu „fața” aurie și cruce de aluat deasupra, este de obicei de formă rotundă, dar sunt și sate unde se pregătește în tavă dreptunghiulară,

Pentru cozonac, etimologia pe care o propun dicționarele de azi este cea… bulgară: „kuzunak”. Acum un secol, însă, August Scriban menționează originea neogreacă a cuvântului – „kosonáki”, de la „kosóna”, „păpușă”, dar și trup așezat în leagăn/ mormânt. Simbolistica acceptată a acestei copturi este chiar aceasta: a trupului lui Hristos, coborât de pe cruce (atunci când îl pregătim de Paște) – sau a lui Iisus copil, așezat în leagăn (când e pregătit pentru Crăciun). Se mai vehiculează o etimologie – de necceptat, însă – și anume cea turcă, pornind de la rădăcina „coz/koz” care ar însemna nucă, în turcă. Cu alte cuvinte, numele copturii ar veni de la umplutura folosită. Fals. Pe de o parte pentru că rădăcina clamată, pe care o întâlnim și la toponimul Cozia, la noi are origini cumane, deci apare în teritoriile locuite de români cu câteva veacuri înainte de primele noastre contacte cu turcii. În al doilea rând, e mult mai plauzibilă influența bizantină (și, deci, cea a limbii grecești) – și nu e nevoie să mai explic de ce. Și noi, și bulgarii am ales să spunem, ca și grecii, cozonac/kuzunak/kosonaki, în vechiul spațiu al unei credințe ortodoxe nealterate.

Și-acum, rețetele promise!

Sursa: Gastroart