Tatiana Goraș a spus, pentru IPN, că motivele hipertutelării sunt diferite, la fel ca și consecințele pe care le poate avea.

Motivele de bază sunt lipsa încrederii în acțiunile copilului, dar și dorința de a-l proteja. Un alt motiv ar fi că și părinții în copilărie au fost hipertutelați și, la rândul lor, fac același lucru. Hipertutelarea începe să se manifeste de la o vârstă foarte fragedă, de la 3-4 ani, și se poate extinde până în adolescență, uneori chiar până la maturitate, iar efectele pot fi observate mai târziu. „Efectele hipertutelării nu pot fi observate, de regulă, în copilărie, dar se acumulează în interior și răbufnesc în adolescență, atunci când copilul se simte mai mare și simte că poate avea propria opinie, că poate decide singur ce să facă, unde să meargă”, menționează psihologul.

Tatiana Goraș spune că un copil nu își formează abilitatea de a decide independent atunci când toate deciziile le ia părintele. De multe ori părinții au senzația greșită că știu cel mai bine ce este important pentru copil și nu-i ascultă dorințele, îl lipsesc de comunicare și nu reușesc să stabilească o relație de încredere cu el. Odată cu maturizarea, copiii încep să cunoască lumea, să-și descopere interesele, pasiunile, să-și facă noi prieteni și în momentul în care intervin părinții pentru a-i controla apar conflicte, certuri sau se poate întâmpla chiar copilul să plece de acasă pentru mai mult timp fără să anunțe părinții, explică Tatiana Goraș.

Pentru a evita astfel de situații, unii părinți frecventează cursuri înainte să apară copiii, pentru a dobândi mai multe cunoștințe cu privire la procesul educațional. „Copiii au nevoie de comunicare și înțelegere. Petrecerea a cât mai mult timp împreună, jocurile educaționale, înțelegerea intereselor și dorințelor copilului, atitudinea de respect și încredere față de alegerea lui – poate contribui la dezvoltarea unui copil echilibrat, armonios, sănătos”, conchide specialistul.

Zinaida Gribincea, psiholog și profesor universitar, afirmă că este incontestabil faptul că părinții au un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului prin oferirea unui model comportamental și cultivarea unor valori esențiale pentru evoluția ulterioară a acestuia. Uneori, din prea multă dragoste, părinții au tendința de a fi excesiv de protectori în raport cu copiii, fiind ghidați de percepția greșită că pot preveni ori diminua orice experiență neplăcută de viață în care poate fi, eventual, implicat copilul. Anume în acest context putem vorbi despre tutelare excesivă.

Este firesc că la o anumită vârstă, în copilărie, părintele să manifeste un comportament protector față de copil, până acesta însușește cele mai elementare reguli, norme de comportament, iar ulterior această influență, dacă este exagerată, poate avea și consecințe negative, explică Zinaida Gribincea.

„Protecția exagerată din partea părinților poate constitui un impediment în calea dezvoltării armonioase a copilului. Copilul, în situații atipice de viață, va aștepta intervenția părintelui, ca salvator și substituent ori chiar responsabil de acțiunile sale. În acest caz, hipertutelarea aduce un prejudiciu enorm copilului prin faptul că acțiunea educativă a părintelui reduce șansele copilului de a încerca, de a greși și de a însuși anumite lecții”, mai spune psihologul.

Zinaida Gribincea, care este și profesor universitar, menționează că această strategie relațională este aplicată, uneori, și de către profesori, care, din exces de jale ori din alte considerente, îi stimulează pe anumiți copii în defavoarea altora, în acest caz fiind vorba, desigur, despre anumite erori în relația profesor – elev/ student ori despre o deformare profesională în ceea ce-l privește pe profesor, care generează efecte profunde și de lungă durată asupra copilului. Exact ca și în cazul părintelui, dacă profesorul are un comportament preferențial, protector față de anumiți copii, el demonstrează, de fapt, un model relațional disfuncțional, care poate crea ulterior copilului un complex de superioritate, poate diminua potențialul creativ al acestuia sau poate influența capacitatea copilului de a lua decizii și de a avea o poziție adecvată în raport cu evenimente, fapte și oameni.