Înțelegerile de la Yalta

Acum 79 de ani, în perioada 4-11 februarie 1945, a avut loc întâlnirea liderilor statelor aliate în cel de al Doilea Război Mondial – Churchill, Roosevelt și Stalin, care a intrat în istorie sub denumirea Conferința de la Yalta sau Conferința din Crimeea. Evenimentul a fost central în șirul celor trei conferințe cu participarea liderilor menționați: conferința de la Teheran, din noiembrie-decembrie 1943; cea de la Yalta; și, respectiv, conferința de la Potsdam, din 17 iulie – 2 august 1945. De aceea, ar fi corect să avem în vedere nu doar consecințele Conferinței de la Yalta, dar și ale celorlalte conferințe menționate.

Ca de obicei, ne întrebăm – de ce e important să ne amintim și să reflectăm asupra evenimentelor care au avut loc vreo 80 de ani în urmă? În primul rând, fiindcă știm că profesorii de istorie din Republica Moldova nu sunt mulțumiți de modul în care sunt reflectate cele trei conferințe, în special cea de la Yalta, în manualele de istorie pentru elevi. Deci, cetățenii moldoveni au cunoștințe incomplete despre evenimentele care au influențat sorțile lumii și, evident, soarta Republicii Moldova. În al doilea rând, actualmente descoperim că lecțiile istoriei nu au fost însușite – unii lideri de state justifică agresiunea nazistă pentru a o fundamenta, inclusiv pe cea provocată de ei însăși. În același timp, statele democratice pare să fi uitat lecțiile perioadei interbelice a secolului trecut, când cedând în fața pretențiilor agresorilor, evident, de dragul păcii, nu au făcut altceva decât să alimentezi poftele expansioniste ale agresorilor. 

Revenind la Conferința de la Yalta, este utilă punerea în evidență a înțelegerilor la care s-a ajuns și care au fost reflectate în Comunicatul Conferinței din Crimeea, privind:   

• Înfrângerea Germaniei. Lupta comună a aliaților până la capitularea necondiționată a Germaniei naziste, neadmiterea negocierilor separate ale aliaților cu inamicul comun;
• Ocuparea Germaniei și controlul asupra ei. Împărțirea, după victorie a teritoriului german în patru zone de ocupație între Marea Britanie, SUA, URSS și Franța;
• Reparațiile postbelice din contul Germaniei. Prejudiciul cauzat de Germania țărilor aliate urma să fie compensat în natură, în cea mai mare măsură posibilă;
• Conferința Națiunilor Unite. Înființarea unei organizații internaționale universale pentru menținerea păcii și securității în vederea prevenirii agresiunii, precum și pentru eliminarea cauzelor politice, economice și sociale ale războiului, prin cooperarea strânsă și constantă a tuturor popoarelor iubitoare de pace;
• Declarația privind Europa Eliberată. Coordonarea politicilor aliaților și acțiunilor lor comune în soluționarea problemelor politice și economice ale Europei eliberate în conformitate cu principiile democratice. Reconstrucția vieții economice a popoarelor ocupate urma să înceapă cu înființarea instituțiilor democratice și alegerea formei de guvernare sub care doresc să trăiască;
• Problema Poloniei. Granița de est a Poloniei urma să treacă de-a lungul liniei Curzon, cu abateri de la aceasta în unele zone de la cinci până la opt kilometri în favoarea Poloniei. URSS a insistat pe soluționarea problemei hotarelor Poloniei prin “mutarea spre Vest”, pe Linia Oder-Neisse, din contul Germaniei, păstrându-și teritoriile poloneze, ocupate în urma războiul sovieto-nazist din 1939, în conformitate cu Protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop etc.

Comunicatul menționat s-a referit și la problema Iugoslaviei, alte probleme, evitând să reflecte problema Japoniei și acceptul URSS de a intra în război împotriva acestei țări, după capitularea Germaniei, în pofida Pactului de neutralitate, semnat la 13 aprilie 1941 și respectat de Japonia.

Eliberatori vs. ocupanți

După terminarea războiului, în conformitate cu înțelegerile de la Yalta, reconfirmate și precizate la Potsdam, SUA a lansat la 5 iunie 1947 Programul de Reconstruire a Europei (European Recovery Program), elaborat de Secretarul de Stat, George Marshall, și cunoscut de aceea mai mult drept Planul Marshall, plan care s-a referit la asistența economică postbelică pentru întreaga Europă, pentru o perioadă de 3-5 ani. Implementarea planului urma să aibă loc în baza unui acord între țările europene, definind proporțional valoarea asistenței necesare pentru fiecare țară în parte. La conferința din 12 iulie 1947, dedicată implementării Planului Marshall, au participat doar 16 țări vest-europene. Implementarea planului a început un an mai târziu, în iunie 1948, Germania de Vest fiind inclusă și ea în numărul țărilor care au primit asistența SUA. Impactul Planului Marshall de reconstruire a Europei de Vest, implementat până în 1951 și care a costat SUA aproximativ $13 miliarde, a fost un adevărat succes.

URSS și țările Europei de Est, cu excepția Cehoslovaciei, au respins invitația SUA, catalogând-o drept manifestare a “expansiunii imperialismului economic american”. Este adevărat că refuzul a intervenit după anunțarea, la 12 martie 1947, a doctrinei politicii externe a președintelui SUA, Harry Truman, îndreptată spre stăvilirea comunizării Europei de Est. De fapt, comunizarea a începută înaintea sfârșitului războiului, în anii 1944-1945, în țările unde armata sovietică reușise să înfrângă trupele naziste. De fapt, eforturile de comunizare nu au încetat niciodată, dacă ne amintim de activitatea Kominternului, încetată doar în vorbe, în mai 1943, pentru a nu submina desfășurarea Conferinței de la Teheran. Evident, comunizarea a fost reluată de către trupele NKVD, odată cu retragerea trupelor naziste și cu ajutorul partidelor comuniste locale, prin organizarea poliției secrete locale, evident, după chipul și asemănarea NKVD. Respectiv, erau neutralizați toți cetățenii activi care nu împărtășeau idealurile comuniste. În așa mod, în Europa de Est, percepția eliberatorilor sovietici s-a schimbat, întrucât aceștia au procedat contrar înțelegerilor de la Yalta privind Europa Eliberată, țările căreia urma să-și “reconstruiască viața economică și politică prin înființarea instituțiilor democratice și alegerea liberă a formelor de guvernare sub care vor trăi”. Într-un astfel de context, în mediile intelectuale din statele Europei de Est, se punea tot mai insistent întrebarea, care actualmente îi macină și pe istoricii contemporani din Rusia – Cine erau totuși ostașii Armatei roșii, în 1945: eliberatori sau ocupanți?

Un răspuns precis la întrebarea menționată ni l-au oferit evenimentele ulterioare, care au avut loc: în Ungaria, în 1953; și în Cehoslovacia, în 1968. După comunizarea statelor Europei Centrale, URSS și-a retras, în 1955, trupele armate din Ungaria și Cehoslovacia, dar imediat ce elitele reformatorilor comuniști din aceste state au încercat să demonteze construcțiile staliniste de guvernare a țărilor respective, a urmat intervenția militară sovietică brutală, care a înecat în sânge aspirațiile de libertate, prevăzute de Conferința de la Yalta. Respectiv, eliberarea autentică de eliberatori a avut loc doar odată cu disoluția URSS, în 1991. Eliberarea a fost urmată de aderarea la NATO, în câteva valuri, a tuturor statelor post-comuniste, cu excepția unor republici din fosta Iugoslavie. Aici este oportun să se menționeze că nimeni nu a atras fostele state post-sovietice în NATO. Dimpotrivă, NATO le-a condiționat foarte strict aderarea, de aceea, a fost nevoie de câteva valuri de aderare.

Conferința de la Yalta din perspectiva staliniștilor plagiatori din Republica Moldova

Ne-am deprins deja că forțele politice de sorginte stalinistă, precum este și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), nu pot trece pe lângă evenimentele istorice fără să glorifice regimul totalitar sovietic sau imperialismul rusesc. Așa s-a întâmplat și în cazul recentei evocări a Conferinței de la Yalta. Astfel, presa de partid a PCRM, a recidivat absolut fără nicio jenă, plagiind în proporție de 100%, mot à mot, un articol din presa rusească despre Conferința de la Yalta. Valoarea adăugată a plagiatorilor PCRM-iști  a constat în adăugarea a două paragrafe originale referitoare la, chipurile: 1) “apariția buruienilor neo-naziste în Moldova, răspândite prin intermediul fascismului pentru export din Statele Unite și Occidentul Unit”; și 2) “inițiativa de la Yalta a lui Iosif Vissarionovici de a discuta  problema revendicărilor statelor participante asupra teritoriului Lunii”.

Sigur, invectivele plagiatorilor comuniști la adresa Republicii Moldova și a partenerilor occidentali ai acesteia pot fi ușor trecute cu vederea. Numai că staliniștii scapă din vedere că lor li se poate răspunde astfel încât să nu le convină:

• în primul rând, nazismul are drept pivot central antisemitismul, care a fost practicat ca politică de stat în URSS înainte și după înfrângerea hitlerismului, în perioada 1938-1953;
• o altă caracteristică fundamentală și inalienabilă a nazismului este agresiunea neprovocată, adică exact ceea ce a întreprins regimul putinist împotriva Ucrainei;
• cea de a treia caracteristică fundamentală a nazismului este revanșismul și iredentismul, transformat în politică de stat de către Rusia putinistă, angajată în adunarea pământurilor rusești și a cadourilor poporului rus;
• în sfârșit, cea de a patra caracteristică esențială a nazismului este justificarea hitlerismului, așa cum a făcut-o chiar recent Vladimir Putin, justificând începerea celui de al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939, la care s-a URSS s-a alăturat aproximativ două săptămâni mai târziu, la 17 septembrie. Mai mult, prin logica defectă, Putin a legitimat și agresiunea hitleristă împotriva URSS. Dacă, potrivit lui Putin, Polonia a cooperat cu Hitler, iar ulterior a refuzat cooperarea în realizarea planurilor acestuia, forțându-l astfel s-o atace, atunci aceeași logică este aplicabilă și în raport cu cooperarea lui Hitler cu URSS. Într-adevăr, este imposibil să se nege faptul că URSS a cooperat cu Hitler, semnând Pactul Molotov-Ribbentrop și împărțind împreună Europa Сentrală, în conformitatea cu Protocolul secret. Dacă e cooperare, cooperarea să fie până la capăt. Respectiv, Hitler s-a întâlnit ulterior, la 13 noiembrie 1940, cu șeful guvernului sovietic, Veaceslav Molotov, propunându-i deja împărțirea lumii. URSS a condiționat afacerea prin: a) retragerea imediată a trupelor germane din Finlanda; b) crearea unei baze navale a URSS în zona Bosfor și Dardanele; c) recunoașterea intereselor URSS în zona de la sud de Batumi și Baku în direcția Golfului Persic, bogat în hidrocarburi etc. Condițiile prezentate s-au dovedit inacceptabile pentru Hitler și aliații săi. Astfel, potrivit logicii putiniste, Hitler a fost forțat să atace URSS. Minunată logică, justificatoare a agresiunii. Anume așa și-a justificat agresiunea Hitler, declarând că a urmărit doar pacea și instaurarea ordinii socialiste în Germania.

În privința mitului despre inițiativa lui Stalin privind împărțirea Lunii, nu se poate spune decât că, pe lângă faptul că e curios, mai este și extrem de util pentru reflecții asupra potențialului tehnologic suveran al Rusiei. În primul rând, niciuna dintre cele trei puteri aliate nu dispunea încă de tehnologiile spațiale necesare pentru explorarea Lunii, întrucât Germania, a cărei elaborări în domeniul construcției de rachete au fost însușite de către aliați abia după război, încă nici măcar nu era învinsă. Totuși, mitul vehiculat de plagiatori staliniști este util. El readuce în prim plan problema progresului tehnologic al URSS, bazat pe formula putinistă “țap-țarap”, care a fost utilizată și în procesul de industrializare a URSS. Dovadă că fără țap-țarap, în condițiile sancțiunilor occidentale, Rusia putinistă nu-și poate dezvolta industria cosmică, respectiv, nu poate explora Luna, este recentul eșec al misiunii Lina-25. Asta după mai bine de 50 de ani de la ultimul succes sovietic în explorarea Lunii, realizat în cadrul proiectului Luna-24. A propos, actualmente, India – o fostă colonie britanică, dispune de potențialul suveran pe care Rusia putinistă nu-l mai are.

Concluzii

Oricât ar părea de straniu, dar zelul plagiatorilor staliniști din Republica Moldova poate fi explorat pentru a pune în evidență strategiile de dezinformare pe care le promovează. În primul rând, demascarea plagiatului nerușinat și constant demonstrează că potențialul forțelor staliniste, pro-imperialiste, din Republica Moldova este totuși limitat și posibil de combătut. Evident, sunt necesare eforturi susținute în acest sens.

În al doilea rând, argumentarea șablonată și primitivă utilizată de plagiatorii staliniști oferă posibilități, practic nelimitate, în combaterea miturilor sovietice și pro-putiniste, înoculate de decenii de propaganda care împânzește și actualmente spațiul informațional din Republica Moldova.

În al treilea rând, eforturile plagiatorilor staliniști de propagare a valorilor comuniste, sovietice și a potențialului tehnologiilor suverane rusești, bazate pe spionajul industrial rusesc, botezat “țap-țarap” de Putin, nu pot avea decât efect invers – convingerea cetățenilor moldoveni că țara lor poate avea un viitor demn doar în cadrul Uniunii Europene, unde să-și poată găsi nișa economică pe care s-o dezvolte pe toate dimensiunile. Altminteri, Republica Moldova ar putea deveni o marionetă, un satelit al Rusiei, cum a devenit Belarusul, care de dragul gazului ieftin și-a pus la dispoziția lui Putin propriul teritoriu pentru agresiunea împotriva Ucrainei, precum și pentru amplasarea armelor nucleare tactice rusești, nimerind în izolare internațională și devenind țintă primară în caz de extindere a agresiunii rusești.