De dragul adevărului, trebuie să menționăm că dintre instituțiile publice doar câteva primării și Adunarea Populară din Găgăuzia au adresat felicitări militarilor în termen și veteranilor cu ocazia zilei de 23 februarie. De asemenea, un șir de politicieni au adresat felicitări personale cu ocazia zilei menționate, evitând să vorbească în numele partidelor pe care le conduc sau din care fac parte. Este vorba, în primul rând, de președintele de onoare al Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), Igor Dodon, și alți deputați socialiști. Pentru comparație, merită menționat faptul că acum un an, cu o zi înaintea invadării Ucrainei, PSRM publicase pe pagina sa oficială o adresare către tovarăși, bărbați și veterani, felicitându-i cu ocazia Zilei Apărătorului Patriei, precum și secvențe de la comemorarea apărătorilor Patriei. În aceeași zi, PSRM și-a exprimat atitudinea față de tensiunile din Estul Ucrainei, după ce Rusia recunoscuse independența republicilor separatiste din Ucraina, și eventualul impact asupra Republicii Moldova. Câteva zile mai târziu, PSRM a condamnat cu vehemență atitudinea autorităților moldovene față de agresiunea rusească și sancționarea unor mijloace media rusești, care au susținut agresiunea.

Este de remarcat că și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) și-a schimbat comportamentul față de ziua de 23 februarie, în comparație cu anii precedenți. Acum un an, de exemplu, la fel ca și în anii precedenți, PCRM s-a adresat către susținători și întregul popor, felicitându-i cu ocazia zilei armatei și flotei maritime sovietice, exprimându-și regretul că ziua respectivă nu e declarată sărbătoare națională în Republica Moldova. Straniu, PCRM a guvernat țara timp de 8 ani de zile, perioada în care ar fi putut soluționa orice problemă ce-i provoacă regrete. Însă pe când se afla la guvernare, PCRM era preocupat de eventuala destabilizare a Republicii Moldova anume de către Rusia. În consecință, anul curent, câțiva deputați și susținători ai PCRM, alături de reprezentanți ai Ambasadei Rusiei, au decis să facă un simplu anunț: Am comemorat și vom comemora, abținându-se să adreseze felicitări.

Schimbarea recentă a atitudinii PSRM și PCRM față de ziua de 23 februarie, care se transformă în sărbătoare individuală, poate însemna că cele două formațiuni pro-rusești, care de-a lungul unui an de război preferă să păstreze tăcerea despre crimele comise în Ucraina de armata rusă, nu mai cred în victoria succesoarei invincibilei și legendarei armatei sovietice.

Înfrângerea din 23 februarie 1918 – motiv pentru sărbătorire?!

Există zeci și zeci de materiale, care confirmă fără putință de tăgadă că în ziua de 23 februarie 1918 armata bolșevică a fost învinsă categoric în luptele de la Pskov și Narva. Decretul privind constituirea Armatei roșii a fost emis de Sovnarcom (guvernul sovietic) la 18 ianuarie 1918 și nu putea avea vreo legătură cu ziua de 23 februarie. Cu toate acestea, propaganda sovietică, abia peste 4 ani, din considerente circumstanțiale a decis să creeze mitul despre 23 februarie 1918 – ziua armatei roșii, când unitățile tinerei armate roșii, chipurile, ar fi învins trupele germane lângă Pskov și Narva. De fapt, totul a fost exact invers. Cu toate acestea, începând cu anul 1922, ziua de 23 februarie este sărbătorită drept ziua primei victorii a armatei roșii, respectiv – ziua de naștere a invincibilei și legendarei armatei roșii.

Cea mai importantă dovadă a înfrângerii armatei roșii pe 23 februarie 1918 o reprezintă articolul liderului bolșevic, Vladimir Ilici Lenin, întitulat „O lecție grea, dar necesară” și publicat pe 24 februarie 1918 în ediția de seară a ziarului Pravda. Iată ce a scris Ilici despre “victoria” armatei roșii: “Raportul chinuitor de dureros despre refuzul regimentelor de a-și menține pozițiile, despre refuzul de a apăra linia Narva, despre neîndeplinirea ordinului de a distruge totul și toate în timpul retragerii; ca să nu mai vorbim despre fuga de pe poziții, haos, incapacitate, neputință, slăbiciune... Republica Sovietică nu are armată... O săptămână de război cu germanii, în fața cărora trupele noastre au fugit începând cu 18 și până pe 24 februarie, a dovedit pe deplin acest lucru”. După cum vedem, au existat motive serioase pentru declararea zilei de 23 februarie 1918 drept ziua invincibilei și legendarei armatei sovietice, nu-i așa?

De fapt, cercetătorii care au studiat evenimentele din 23 februarie 1918 au stabilit că în acea zi a fost capturat orașul Pskov de un detașament mic, de aproximativ 200 soldați de germani, fără nicio rezistență din partea armatei roșii, care și-a părăsit pozițiile, lăsând depozite de echipamente militare, alimente și muniții ca trofee uriașe micului detașament german. La Narva detașamentul german ajunsese abia pe 3 martie. De cealaltă parte, comandantul regimentelor armatei roșii, Pavel Dybenko, membru al guvernului sovietic – Sovnarcom-ul, ajunsese la Narva pe 1 martie, având destul timp pentru a se pregăti de apărarea orașului, lucru pe care nu l-a făcut, fiindcă venise pe poziții cu câteva butoiașe de alcool. Respectiv, pregătirile de luptă au fost înlocuite cu degustații, alături de tovarășii de arme, care au participat la puciul din 7 noiembrie 1917. Imediat ce a fost informat de apropierea micului detașament german, Dybenko a decis să părăsească Narva și pe camarazii de luptă, care, cuprinși de panică, au fugit și ei de pe poziții. Așa, de fapt, a luat naștere invincibila și legendara armată roșie.

Cine și prin ce metode a creat adevărata Armată sovietică?

După manifestarea “eroismului” primului comisar (ministru) pentru afaceri maritime în primul guvern sovietic, Pavel Dybenko, la 3 martie 1918 guvernul sovietic a semnat cu Puterile centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria) Acordul de la Brest-Litovsk, cunoscut sub denumirea de pacea de la Brest. Respectiv, Rusia sovietică a cedat ¼ din teritoriile din partea europeană a fostului imperiu țarist, inclusiv întreaga Ucraină împreună cu Crimeea, populate de aproximativ ¼ din întreaga populație.

În circumstanțele menționate, la 14 martie 1918, Sovnarkom-ul l-a numit în funcția de comisar pentru Afaceri militare pe Lev Troțki, care a devenit adevăratul creator al Armatei sovietice. Preluând funcția, Troțki recunoștea că-i lipseau cunoștințe în domeniul militar, în schimb avea capacități manageriale și cunoștea metodele revoluționare de soluționare a problemelor complicate. Respectiv, în procesul de creare a Armatei sovietice a recurs, întâi de toate, la impunerea disciplinei prin: decimarea soldaților din regimentele care cedau pozițiile în timpul luptelor; atragerea în rândurile armatei a foștilor ofițeri ai armatei țariste; luarea în calitate de ostateci a membrilor familiilor foștilor ofițeri țariști etc. Justificarea acestor măsuri avea la bază faimoasa teză despre necesitatea revoluționară.

Armata sovietică a acumulat cea mai valoroasă experiență în războiul civil, din perioada 1918-1923, în care a luptat nu doar cu albgardiștii, ci și cu milioanele de țăranii mințiți de puterea sovietică, cărora li se confiscau produsele, evident pentru necesități revoluționare. În total, în acel război civil, victorios pentru Armata sovietică, au fost uciși și au pierit peste 10 milioane de cetățeni ruși. După înfrângerea Germaniei în Primul război mondial, din cauza istovirii puterilor și diversiunile comuniste din marele orașe germane, Armata sovietică a recucerit cea mai mare parte a teritoriilor cedate după Pacea de la Brest.

Imperiul rus, reconstituit în varianta sa sovietică, a evoluat treptat spre totalitarism. Tiranul sovietic, Iosif Stalin înțelegea perfect cât de periculoasă poate fi puternica Armată sovietică pentru puterea sa absolută. De aceea, a inspirat curățarea armatei, adică a întregului corp de ofițeri superiori, curățare care a culminat în anii 1937-1938, cu uciderea a zeci de mii de ofițeri. Iată încă o valoarea tradițională sovietică – nimicirea fondatorilor, care au contribuit la edificarea noului imperiu.

Evident, în procesul de curățare a armatei Stalin nu a uitat de faptele eroice ale primului comisar al afacerilor maritime, Pavel Dybenko, care a fost arestat și la 26 februarie 1938, fiind acuzat de participare la o conspirație militară fascistă în Armata roșie, de spionaj în favoarea SUA și legături cu călăul țăranilor, Tuhacevski. Respectiv, a fost torturat, văzându-se nevoit să pledeze vinovat pe toate acuzațiile, cu excepția spionajului. La 29 iulie 1938, Dybenko a fost condamnat la moarte și împușcat imediat.

Ironia sorții e că, peste aproximativ o lună de zile după executarea lui Dybenko, la 9 septembrie 1938, oficiosul “Pravda” a început publicarea, pe capitole, a faimoasei opere a lui Stalin „Istoria succintă a Partidului Comunist al Bolșevicilor”, în care marele cârmaci afirma: „Intervenția armată a imperialiștilor germani a provocat o puternică ascensiune revoluționară în țară... Lângă Narva și Pskov, ocupanții germani au fost respinși în mod decisiv... Ziua înfrângerii trupelor imperialismului german, 23 februarie, a devenit ziua de naștere a tinerei Armate Roșii”, eroul principal al căreia a fost narkom-ul Pavel Dybenko! Aceasta este modalitatea în care ziua unei înfrângeri rușinoase a devenit ziua gloriei și a bărbăției, sărbătorită până în prezent de comuno-socialiștii moldoveni.

Etapele memorabile ale Armatei sovietice și succesoarei acesteia...

Adevăratul creator al Armatei sovietice, Lev Troțki, a fost expulzat din URSS încă în 1929. Deși devenise emigrant politic de mai bine de 10 ani, Troțki, la comanda lui Stalin a fost ucis, în august 1940, de agentul NKVD, Ramon Mercader, care pentru fapta sa revoluționară – uciderea adevăratului creator al Armatei sovietice, a fost decorat cu cea mai înaltă distincție – Erou al Uniunii Sovietice. Aici e important de menționat că în timp ce creatorul Armatei roșii era căutat de ucigașii NKVD-iști, principala lui creatură: a) cucerise deja Polonia, alături de armata hitleristă cu care a mărșăluit victorios la parada comună din Brest; b) atacase Finlanda, cucerindu-i peste 10% din teritoriu; с) pusese stăpânire peste țările Baltice și Basarabia, în conformitate cu prevederile Protocolului secret al Pactului sovieto-nazist.

Este un adevăr imposibil de contestat că Armata roșie, după împărțirea alături de armata nazistă a Europei Centrale și de Est, a avut o contribuție imposibil de subestimat în nimicirea nazismului, alături de aliații britanici și americani. Însă imediat după terminarea celui de al Doilea război mondial, armata eliberatoare devenise în mod automat instrumentul de bază pentru menținerea controlului sovietic asupra țărilor Europei Centrale și de Sud-Est. În această calitate, armata sovietică a participat la: înăbușirea revoltelor anti-comuniste din Germania de Est, în 1953; b) din Ungaria, în 1956; c) n Cehoslovacia, în 1968. Ultima aventură a Armatei sovietice a fost participarea, în 1979, la extinderea sferei de influență comunistă în Afganistan. Ultima aventură a contribuit în mod determinant la slăbirea și disoluția ulterioară a URSS și a principalului instrument al politicii sale – Armata Sovietică.

După disoluția URSS, succesoare a Armatei sovietice a devenit Armata Federației Ruse, care a însușit nu doar echipamentul militar al colosului sovietic, ci și reflexele expansioniste ale acestuia. Despre asta, la 24 februarie 2022, s-a convins o lume întreagă. Până la invazia în Ucraina, armata rusă a reușit să se manifeste în primul războiul cecen pentru restabilire a ordinii constituționale, oferind o lecție tuturor – doar Rusia are dreptul să-și restabilească ordinea constituțională, alte state nu au acest drept, urmând să apeleze la serviciile pacificatoare ale armatei ruse. Altminteri, invazia rusească este inevitabilă, așa cum ne-am convins în cazul Georgiei, în 2008, și a Ucrainei, în 2014, dar mai ales pe 24 februarie 2022.

Respectiv, la 2 martie 2022, Adunarea Generală a ONU, cu votul a aproximativ ¾ din membrii săi, a adoptat Rezoluția de condamnare a agresiunii rusești împotriva Ucrainei, cerând ca „Federația Rusă să-și retragă imediat, complet și necondiționat toate forțele armate de pe teritoriul Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute internațional… să înceteze imediat utilizarea forței împotriva Ucrainei și să se abțină de la orice altă amenințare ilegală sau folosire a forței împotriva oricărui stat membru al ONU… să-și anuleze imediat și necondiționat decizia privind statutul anumitor regiuni din regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina”.

În ajunul împlinirii unui an de la agresiunea rusească, pe 23 februarie 2023, de ziua armatei sovietice, Adunarea Generală a ONU a adoptat, exact cu același număr de voturi – 141 din 193, Rezoluția privind necesitatea realizării cât mai curând posibil a unei păci „cuprinzătoare, juste și de durată” în Ucraina, în conformitate cu principiile Cartei ONU, reafirmând angajamentul față de suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute internațional, inclusiv în apele sale teritoriale. Respectiv, Adunarea Generală au cerut ca „Federația Rusă să-și retragă imediat, complet și necondiționat toate forțele armate de pe teritoriul Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute internațional”.

Concluzii

Un segment important al societății moldovenești se află în continuare în mrejele falsurilor inoculate de propaganda sovietică și menținute de actuala mașină propagandistică rusească, care funcționează la turații maxime pe teritoriul Republicii Moldova. Este adevărat că autoritățile moldovene încercă să combată propaganda rusească, dar fac acest lucru foarte timid și nu e clar cât timp vom mai rămâne în mrejele falsurilor?

Trebuie să recunoaștem că sub influența circumstanțelor forțele politice pro-rusești din Republica Moldova se incomodează să-și etaleze fidelitatea valorilor sovietice mincinoase, cum este cazul zilei de 23 februarie, dar asta nu înseamnă că ar fi renunțat la ele. Următorul test pentru forțele politice pro-rusește se planifică pentru ziua de 9 mai, când vom vedea dacă vor insista să se afișeze cu panglica Sf. Gheorghe și simbolurile Z și V, pe care apostolii războiului din frontul imperialist rusesc le-au declarat extensii ale Alfabetului războiului, inclusiv a celui din Ucraina.

Forțele politice pro-rusești din Republica Moldova își camuflează suportul pentru agresiunea rusească sub pretextul insistării asupra statutului de neutralitate a țării noastre. Ei se prefac a fi uitat că Ungaria a fost invadată în 1956 anume pentru că a decis să iasă de sub influența Moscovei, cerând să-i fie recunoscut statutul de stat neutru, recunoscut de ONU. Fariseică ocupație…