Până când știința nu va dezlega misterele călătoriei în timp, lumea va trebui să se acomodeze cu existența Belarusului. Puține lucruri par să se fi schimbat în această țară de zece milioane de suflete, prinsă între Polonia și Rusia, fără ieșire la mare, de când s-a trezit frecându-se la ochi în postura de stat independent, odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991. Statuile lui Lenin supraveghează bulevardele largi și atent ordonate din capitala Minsk. În interiorul clădirilor masive ale ministerelor, funcționari încruntați recită statistici privind producția de tractoare ca argument al sănătății economiei care, în proporție de peste trei sferturi, a rămas în mâinile statului. Belarusul este singura țară din Europa în care mai există pedeapsa cu moartea: în 2014 trei persoane au fost executate prin împușcare. Până și mâncarea, acoperită cu un giulgiu de gelatină, maioneză și mărar, amintește de cantinele și sălile de masă ale unei epoci trecute.

Alexander Lukașenko, dictatorul mustăcios care cârmuiește de peste 20 de ani, va câștiga neîndoielnic un al cincilea mandat la alegerile prezidențiale din noiembrie. Revoluțiile colorate care au răsturnat regimurile autocrate din Ucraina și Georgia n-au avut nici o șansă vreodată în Belarusul gri; în 2010, o manifestație a opoziției după fraudarea alegerilor prezidențiale a fost suprimată cu brutalitate de gorilele lui Lukașenko. Șapte dintre ceilalți nouă candidați prezidențiali au fost trimiși la închisoare. Sancțiunile Uniunii Europene, incluzând o interdicție de călătorie pentru Lukașenko, rămân în vigoare.

Însă în vreme ce Belarusul rămânea în această stare de îngheț profund, lumea din jurul său se întorcea cu susul în jos. Revoluția de anul trecut din Ucraina și replica rusească au întins nervii la Minsk, determinând o regândire parțială a strategiei. Lukașenko, un vechi aliat, chiar dacă nu și de încredere, al lui Putin, a condamnat anexarea Crimeii de către Rusia și a refuzat să participe la embargoul ei privind exporturile agricole ale UE. După ce a găzduit la Minsk două runde de convorbiri de pace, el îi îndeamnă acum pe americani să se implice în Ucraina, ba chiar a oferit serviciile forțelor de menținere a păcii ale Belarusului.

Nu e vorba că Lukașenko, un autocrat de cea mai veche școală, și-ar fi lepădat năravurile. El joacă tot același vechi joc: al contrabalansării puterii unui vecin gigantic (UE) cu cea a altui vecin gigantic (Rusia). Într-adevăr, o a doua lecție pe care a învățat-o de pe urma tragediei din Ucraina se adaugă la prima: pășește cu grijă pentru a evita să provoci ursul. Împreună cu Armenia și Kazahstanul, Belarusul s-a alăturat Uniunii Economice Eurasiatice a Rusiei, o organizație care se recomandă drept o rivală a UE (deși oficialii de la Minsk nu consimt și la ambiția lui Putin de adoptare a unei monede comune). Economia programată a Belarusului se menține pe linia de plutire mulțumită subvențiilor energetice ale Rusiei, iar sondajele de opinie arată că belarușii preferă din punct de vedere economic integrarea cu Rusia celei cu UE.

Dar noua atmosferă de instabilitate i-a oferit lui Lukașenko spațiu de manevră. Spre deosebire de precedentele perioade de dinaintea alegerilor, el s-a simțit acum obligat să apese pe unele pârghii fiscale și monetare pentru a impulsiona economia. Candidații din opoziție au promis că nu vor protesta. Cu regiunea în flăcări, securitatea oferită de Lukașenko pare un pariu mai bun decât orice nou-venit necunoscut.

Pe de altă parte, economia cere o schimbare. Văzuți de la Minsk, ultimii 20 de ani nu arată chiar atât de rău (pentru aceia care nu și-au băgat nasul în politică). Dintre cele șase țări ale Parteneriatului Estic al UE (EaP), Belarusul are cel mai ridicat venit pe cap de locuitor, cu excepția Azerbaidjanului bogat în petrol (care este o autocrație și mai urâtă). El a evitat privatizările haotice văzute în Rusia și Ucraina, și nu are oligarhi care să încurce ițele dintre afaceri și politică. Corupția de zi cu zi este minimă, serviciile publice funcționează în principiu, iar șomajul este redus, chiar dacă cifrele oficiale sunt cosmetizate. Belarusul este de asemenea singura țară din EaP care nu are dispute teritoriale cu vecinii.

Și totuși, modelul economic al Belarusului se fisurează, iar problemele cu patronul din Rusia exacerbează dificultățile. Anul trecut, prăbușirea rublei rusești a silit Belarusul să-și devalorizeze moneda și să impună restricții de capital. Anul acesta Belarusul a cerut Kremlinului un împrumut de 2,5 miliarde de dolari, însă a primit doar 110 milioane. Valoarea reală a salariilor este în cădere, iar muncitorii din companiile de stat au fost forțați să-și ia concedii obligatorii fără plată. După 20 de ani de izolare, oficialii încep să realizeze că au nevoie de sfaturile și banii Europei.

Bruxelles-ul își face simțită prezența

Mic și lipsit de resurse naturale, Belarusul a fost dintotdeauna un loc în care Vestul a putut duce cu ușurință o politică externă bazată pe valori. UE l-a etichetat pe Lukașenko "ultimul dictator din Europa" și și-a pus speranțele în opoziție (hidoșenia regimului ar fi făcut orice altă strategie greu de apărat în fața publicului). Însă acum oficialii recunosc că această politică a disprețului nu face altceva decât să apropie Belarusul și mai mult de Rusia. În plus, aventurismul lui Putin în Ucraina a dus la creșterea mizei. După cum remarca Lukașenko cu maliție săptămâna trecută, trimițând o săgeată în direcția lui Putin: "există și dictatori un pic mai răi decât mine, nu?"

UE, incluzând și adepții liniei dure precum Marea Britanie și Olanda, își regândește în prezent poziția. Ea nu își va abandona apelurile la democratizare ori solidaritatea cu opoziția din Belarus. Însă ia în calcul o gamă de modalități de a lucra împreună cu regimul Lukașenko, de la scurtarea procesului de acordare a vizelor și până la susținerea candidaturii Belarusului la Organizația Mondială a Comerțului. Conferința EaP care va avea loc la Riga luna următoare va fi monitorizată cu atenție pentru orice semn de dezgheț, mai ales dacă lui Lukașenko i se va permite să participe. Însă pentru asta el va trebui să-i elibereze pe cei câțiva deținuți politici rămași în închisori, iar lui nu-i place ideea de a lăsa impresia că cedează la presiuni. Schimbările mai mari, spun oficialii de la Bruxelles, vor trebui să aștepte până după alegerile prezidențiale.

Dar totul s-ar putea sfârși în lacrimi. Unii se tem că s-ar putea repeta umilința din 2010, când ultima tentativă a UE de apropiere de Lukașenko a murit odată cu campania de reprimare de după alegeri. Însă și europenii sunt niște tipi mai sceptici în aceste zile. Și, dincolo de toate, Lukașenko este disperat să mențină independența acum nu atât de certă a Belarusului, iar, mulțumită lui Putin, Europa pare mai bine poziționată pentru a-l ajuta.