Radio România Chișinău vă prezintă frânturi din viața unui basarabean plecat peste hotare, cu bucuriile, tristețile, dar mai ales provocările ce apar în fața celor care au luat drumul străinătății.

Autor: Ina Guțu, stabilită în Marea Britanie.

Episodul 1. Plecarea

Când am decis să plec din Moldova, la începutul acestui an, nu știam dacă ar putea fi pentru totdeauna, și că Anglia - patria romantismului lui Jane Austen, de care sunt atât de îndrăgostită, cu regine, prinți, prințese și reguli neschimbate de secole, cu peisaje de poveste și grădini cu flori nemaiîntâlnite ar putea să devină țara mea de adopție. Nici acum nu știu încă...

Plecarea din țară am luat-o ca pe o mare provocare. M-am gândit că nu am mai multe vieți pentru a aștepta ca lucrurile să se schimbe în bine și în Moldova, speranțele din ce în ce mai firave ale basarabenilor continuă să se spulbere, după fiecare scrutin electoral. M-am gândit că până la urmă, la fel ca și alți mii sau zeci de mii de cetățeni,  voi fi nevoită să plec din Moldova într-o zi, și atunci de ce să nu fie acum acel moment. Nu am ajuns încă să răspund la o întrebare auzită ultima oară când am mers acasă:  ”cine are mai mult curaj, cei care pleacă sau cei care ramân? ”

Pe de altă parte, am vrut să las în urmă o mare de zbuciume și greutăți locale și să le înclouiesc cu altele. Aveam nevoie de ceva complex, care să necesite un efort, o concentrare de energie și emoție peste puterile mele, pentru a putea privi din nou lumea cu cerul ei senin.

Plecarea, în speranța de a-mi construi un alt drum în viață, departe de locurile natale în care am crescut și m-am format ca cetățean responsabil, a fost și grea și ușoară: grea, pentru că atunci când iei o asemenea decizie te macină foarte multe întrebări, ți-e frică că ai putea să ratezi, să nu ai suficiente resurse fizice și psihologice pentru a începe, într-o societate cu o cultură și reguli sociale diferite, viața de la început, și cu un statut social anterior anulat de noile circumstanțe.

Nu am sărit niciodată cu parașuta, dar din observații, așa a fost plecarea pentru mine - asemănătoare unui salt cu parașuta. Te desprinzi de ceva sigur și cât de cât stabil, și te arunci în necunoscut fără să știi dacă parașuta ta se va deschide, unde vei ateriza, cât timp vei pluti în derivă până să ajungi pe un ”pământ fertil”.

Pe de altă parte să las în urmă Moldova a fost o decizie ușoară.  Încă din adolescență m-am obișnuit cu plecările. Tata a muncit peste hotare de când sunt adolescentă, ajutat de fratele plecat ilegal și ajuns la destinație în urma unei călătorii, la limita între viață și moarte, câțiva ani mai devreme.

Suntem cinci frați. În ultimii 20 de ani, cineva dintre noi tot timpul a lipsit de la sărbătorile de familie. Nu avea acte pentru a putea veni acasă. În prezent, unul dintre frații mei este stabilit în Statele Unite, altul în Germania. Al treilea e în Marea Britanie, unde am ajuns și eu. Ultima oară când ne-am reîntâlnit cu toții acasă a fost în septembrie anul trecut. La moartea tatei. Cu toții aveam deja actele în regulă...

Moldova e o țară care locuiește în lumea întreagă. Ne reîntâlnim doar la evenimente care ne marchează viața.