Pe 8 ianuarie, ca represalii pentru raidul american în care a fost ucis la Bagdad generalul Qassem Soleimani, Iranul a lansat 22 de rachete balistice asupra bazei aeriene Ain al-Assad, în vestul Irakului, fără a face victime.

Majoritatea celor 1.500 de soldați americani prezenți în această bază, una dintre cele mai mari ale Irakului, erau deja de două ore la adăpost în buncăre atunci când a început atacul, la ora 22:35 GMT.

Șapte drone americane erau în acel moment în zbor, inclusiv drone MQ-1C Gray Eagles, care au o autonomie de zbor de peste 27 de ore, sunt specializate în operațiuni de supraveghere aeriană și echipate cu patru rachete antitanc Hellfire ghidate prin laser.

''Credeam că (forțele inamice) ar fi putut desfășura un atac la sol, așadar am menținut forțele aeriene'', spune sergentul Costin Herwig, unul din cei 14 piloți de drone refugiați în containere transformate în cabine de pilotaj pentru a controla aceste aparate de la distanță.

Prima rachetă iraniană a proiectat nori de praf în adăpostul lor, dar piloții au rămas calmi, își amintește el în timpul primirii unei vizite a mass-media în acea bază. Însă rachetele care au urmat au căzut tot mai aproape. ''Credeam că s-a terminat'', mărturisește militarul american. Iar ce era mai rău urma într-adevăr să vină, o rachetă pulverizând apoi o zonă cu spații locative ale soldaților, aproape de sala de operațiuni a piloților.

''La mai puțin de un minut după ultima deflagrație, am pornit către buncăre și am văzut cum un incendiu mistuia toate cablurile noastre de fibră optică', esențiale pentru controlul dronelor, povestește la rândul său sergentul Wesley Kilpatrick. Prin urmare, piloții de la sol nu mai puteau localiza dronele și armata americană devenise astfel ''oarbă'' atât în aer cât și pe teren. De pildă, dacă vreuna dintre dronele Gray Eagle ar fi fost doborâtă, acest lucru nu mai putea fi observat la baza Ain al-Assad.

''Este ceva grav, întrucât (dronele) sunt foarte scumpe și există multe lucruri (în construcția lor) care nu vrem să fie aflate de inamic'', explică Wesley Kilpatrick. Conform armatei americane, o singură dronă Gray Eagle costă circa șapte milioane de dolari.

Observând cum loviturile rachetelor se apropiau de sala lor de control, piloții au decis în final să se refugieze în buncăre, alături de ceilalți militari care erau acolo. Însă imediat ce atacul a încetat, s-au grăbit să restabilească legătura cu dronele, într-o cursă contracronometru pentru a localiza și recupera aparatele Gray Eagle.

La ivirea zorilor, militarii americani au format echipe de câte patru pentru a înlocui cei 500 de metri de cabluri topite de incendii și pentru a reprograma sateliții în vederea captării semnalelor emise de drone. Ultima etapă era aterizarea dronelor, operațiunea cea mai stresantă, după cum recunoaște Costin Herwig.

Una dintre drone ar fi trebuit să aterizeze înaintea atacului, iar după terminarea acestuia prioritatea era să fie readusă la sol cât mai repede, întrucât ajunsese cu combustibilul la minim. În decurs de câteva ore piloții au făcut dronele să aterizeze una câte una, în timp ce ceilalți soldați se refăceau după o lungă noapte de teamă și evaluau pagubele produse bazei de rachetele iraniene.

Sursa:Agerpres