Potrivit ambasadorului, pentru ca un stat să fie ales ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate, e nevoie de o strategie bine închegată, o echipă unită și multă transparență, scrie AGERPRES.

Ion Jinga a adăugat că România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.

Jinga a mai explicat că problema migrației trebuie tratată la sursă: ca să nu mai avem refugiați trebuie să rezolvăm problema conflictelor în țările de unde refugiații vin, să rezolvăm problema dezvoltării, și aici ajungem automat la problematica sărăciei.

AGERPRES: Ați fost ales co-președinte al procesului de negociere interguvernamentală privind reforma Consiliului de Securitate. Ce înseamnă această poziție pentru România și pentru ONU?
Ion Jinga: Vorbim de un proces care a demarat în 1992, atunci au apărut primele discuții mai serioase cu privire la necesitatea ajustării, reformării Consiliului de Securitate, din perspectiva metodelor de lucru, dar, în primul rând, din perspectiva creșterii sale numerice. A fost chiar și o rezoluție prin 1993, a fost un proiect de rezoluție, care nu a reușit să treacă din motive care țin de pozițiile diferite, uneori divergente ale țărilor membre. Subiectul a revenit în actualitate prin 1998, apoi în 2005 a fost iarăși un puseu cu câteva serii de proiecte în acest sens.

Pe scurt, este un proiect care durează de vreo 25 de ani. S-a creat la un moment dat un grup de lucru deschis pentru a gândi reforma Consiliului de Securitate, ulterior s-a ajuns la o concluzie și a fost adoptată, în acest sens, o rezoluție a Adunării Generale a ONU, privind crearea unui forum dedicat negocierii reformei Consiliului de Securitate. Acest forum se numește 'Procesul interguvernamental de negociere a reformei Consiliului de Securitate' și este condus de unul sau doi reprezentanți numiți de către Președintele Adunării Generale a ONU.

De altfel, de multe ori, cel care a condus direct acest proces a fost chiar președintele Adunării Generale. Anul acesta, pentru sesiunea 71 a Adunării Generale, președintele a decis să numească doi co-președinți. Aceste numiri se fac în nume personal, nu au la bază nici locația geografică, nici echilibrul regional, sunt oameni pe care îi alege președintele Adunării Generale pentru că el consideră că persoanele respective ar putea contribui la avansarea procesului.

În situația de față, este vorba de ambasadorul României și de ambasadorul Tunisiei, deci doi co-președinți provenind din două arii geografice și de cultură diferite, ceea ce asigură o bună complementaritate și cred că în acest moment procesul se află într-o fază de trecere, poate, de la etapa discuțiilor, de la etapa prezentării pozițiilor, la ceva mai concret.

În forma sa actuală, Consiliul de Securitate a fost conceput acum 71 de ani, când a fost constituită ONU și de atunci a suferit o singură modificare sau reformă majoră, în 1965 când numărul de membri nepermanenți a crescut de la 6 la 10, iar numărul de membri permanenți a rămas neschimbat.

În momentul de față, avem 5 membri permanenți și 10 nepermanenți, deci un Consiliu de Securitate cu 15 membri. Ei bine, în 1945 când a fost creată ONU, ea numără 50 de membri. Astăzi vorbim de 193, vorbim de alte realități geopolitice și există o presiune considerabilă pentru ajustare, pentru adaptare după cum există și anumite rezerve.

Tocmai pentru că avem de-a face cu o largă varietate de poziții și de interese care nu țin doar de poziționarea marilor actori, a actorilor globali dacă vreți, ci și a diferitelor grupuri de interese, grupuri regionale. Este un proces deosebit de complex.

Până la urmă sunt o serie de poziții care, la prima vedere par ireconciliabile, fiecare vorbește despre dorința de a avansa procesul, dar când ajungem în etapa unei variante de compromis, există tendința ca fiecare să spună că a făcut deja compromisuri și că e rândul celorlalți. Rostul celor doi co-președinți, acum, ar fi să găsească o cale inovativă, o formulă care să acomodeze marile interese.

V-am spus o realitate foarte dură. Sunt discuții, sunt negocieri care durează de foarte mult timp. Acum suntem în faza de consultări cu principalele grupuri, cu marii actori. Și, încet-încet, încercăm să decelăm ceea ce ne-ar aduna și ne-ar așeza la aceeași masă, să dăm deoparte punctele de divergență.

Nu este deloc simplu, sunt așteptări mari, sunt presiuni mari, dar sunt presiuni pe diferite tendințe. Ceea ce încercăm noi să facem acum este să identificăm un posibil "road map", un plan de bătaie pentru următoarele opt luni până la sfârșitul lunii iulie 2017 și, în măsura în care discuțiile și negocierile în plen vor permite acest lucru, să venim și cu o eventuală soluție concretă, care să permită continuarea procesului. Însă, nu cred că se poate vorbi de finalizarea acestui proces în decurs de un an, după ce timp de 25 de ani a trenat.

Există, însă, un mare orizont de așteptare și, aș spune că prin această poziție pe care o ocupă reprezentantul României la ONU, la New York, aducem, sper, un plus de vizibilitate, de greutate specifică a României în cadrul Națiunilor Unite, un plus de notorietate, care se poate translata la un moment dat în sprijin, în alianțe, în formule care să permită consolidarea în continuare a prezenței României la ONU.

AGERPRES: Există o direcție unanim acceptată privind reforma Consiliului de Securitate?
Ion Jinga: Sunt cinci teme majore în momentul de față pe agenda acestor negocieri. Mergem de la relația dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, dimensiunea Consiliului de Securitate și metodele de lucru, trecând prin reprezentarea geografică în Consiliul de Securitate, categoriile de membri, vorbim de membri permanenți și membri nepermanenți și dreptul de veto. Sigur că cele mai contencioase sunt cele legate de categoriile de membri și de dreptul de veto, pe care în acest moment îl au cei 5 membri permanenți.

S-au făcut unele progrese în ceea ce privește cooperarea dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, au fost abordate câteva aspecte legate de metodele de lucru ale Consiliului de Securitate, și oarecum și de eventuala lui dimensiune. E o plajă acceptată de undeva, între 21 de membri și 26-27 de membri.

Trebuie văzut și care formulă este fezabilă, din punct de vedere practic. Există un număr mare de țări, peste 80, care s-au pronunțat pentru includerea faptului că membrii nepermanenți, cei care sunt aleși pentru doi ani, să exercite cel puțin o dată în timpul unui mandat de doi ani președinția Consiliului de Securitate.

Ori, această președinție se schimbă la fiecare lună, ceea ce înseamnă că la 24 de luni, în doi ani, ar trebui ca fiecare membru nepermanent să dețină o dată această poziție de mare prestigiu.
Aici ajungem imediat la dimensiunea numerică a Consiliului de Securitate. Câți membri ar permite să se facă această rotație? Ce artificii sau formule intermediare ar putea fi identificate?

Când ajungem la dreptul de veto, care e poate cea mai sensibilă latură a acestui proces, sunt țări care spun să se renunțe la dreptul de veto pentru toată lumea. N-aș comenta eu cât de fezabilă este o astfel de alternativă.

Alții spun că, dacă nu se renunță la dreptul de veto, atunci noii membri permanenți să aibă și ei drept de veto, și aici discutăm dacă vor fi admiși în final noi membri permanenți, câți vor fi și, dacă se va ajunge la o extindere a dreptului de veto, câte țări vor avea drept de veto, pentru că ne imaginăm cum ar arăta un Consiliu de Securitate în care 10-12 țări ar avea drept de veto.

Sunt alte tendințe care vorbesc despre restrângerea voluntară a dreptului de veto în condiții în care pe agenda Consiliului de Securitate sunt chestiuni legate de genocid, atrocități, crime în masă.

În același timp, dacă vorbim de categoriile de membri, există o tendință puternică de susținere a extinderii Consiliului de Securitate, cu ambele categorii de membri, și permanenți și nepermanenți.

Dar sunt alții care spun "nu, democratic este să alegem membri în Consiliul de Securitate, nu doar membrii nepermanenți". Există și o variantă intermediară, care vorbește de o perioadă de tranziție, cu mandate prelungite, care pot fi de la patru la opt ani, cu posibilitatea de realegere. Pe toate variantele se discută de drept de veto sau nu.

Se vorbește după aceea despre respectarea unui echilibru regional. De exemplu, Africa nu are niciun membru permanent. Africa este un continent cu 54 de țări și pentru tot continentul african sunt doar trei membri nepermanenți în Consiliul de Securitate. Aici, în continentul african, intră și zona țărilor arabe. Prietenii noștri africani vorbesc de o nedreptate istorică, că nu au primit o reprezentare mai mare în Consiliul de Securitate. De văzut în ce măsură acest lucru este acceptat la nivelul tuturor celor 193 de țări.

Pe de altă parte, apartenența la Consiliul de Securitate presupune în primul rând nu drepturi, ci obligații. E vorba de capacitatea țărilor respective de a contribui la promovarea păcii și securității la nivel mondial. Acesta este rolul Consiliului de Securitate. Este garantul păcii și securității. Țările membre în Consiliul de Securitate sunt țări capabile să asigure pacea, nu doar pe teritoriul lor, ci și în zone adiacente și la nivel global. Iar membrii permanenți sunt, în același timp, și mari contributori la bugetul Națiunilor Unite, în termeni de asistență pentru dezvoltare, în misiunile de menținere a păcii.

Vorbim de un proces extrem de complex unde fiecare element, fiecare detaliu poate fi esențial și unde echilibrul este cuvântul de ordine.

V-am spus aceste lucruri ca să clarific de ce este important acest proces și de ce el poate fi important și pentru România. Dincolo de vizibilitate, de alura pe care ți-o poate da o astfel de poziție, până la urmă, de exemplu, dacă într-o formulă extinsă a Consiliului de Securitate grupul est-european din care face parte și România ar primi un loc suplimentar de membru nepermanent, perioada în care România și celelalte țări din grupul său geografic ar putea accede ca membru nepermanent s-ar reduce la jumătate. Prezența unei țări în Consiliul de Securitate reprezintă o încununare și un apogeu pentru politica externă a țării respective.

AGERPRES: Deci România ar trebui să aibă drept scop participarea în Consiliul de Securitate?
Ion Jinga: În calitate de co-președinte, eu nu pot reprezenta poziția României, rolul meu este de honest broker, o persoană care să fie capabilă să construiască un consens. Pentru acest lucru ai nevoie de încrederea țărilor membre și nu poți să o câștigi dacă promovezi interesul național. Vorbim de o construcție și nu de un interes particular.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că prezența unei țări, inclusiv a României, în Consiliul de Securitate oferă vizibilitate, greutate specifică la nivel global, oferă capacitatea de a radia influență în zona sa geografică adiacentă și nu numai. Oferă pentru o țara ca România, de exemplu, consolidarea profilului în interiorul Uniunii Europene, ne-ar crește prestigiul, influența în arealul geografic din care facem parte sau cu care ne învecinăm. Mă gândesc nu doar la Uniunea Europeană, dar și la zona Balcanilor, la Europa de est extinsă, la Orientul Mijlociu, la Africa de Nord. Pe de altă parte, mă gândesc la țări unde România este prezentă în misiuni de menținere a păcii.

Iar România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.

AGERPRES: Practic aproape concomitent cu perioada în care România va deține președinția prin rotație Consiliului Uniunii Europene.
Ion Jinga: Da, ați remarcat corect. România va avea președinția semestrială a Consiliului UE în primul semestru din 2019. La sfârșitul lunii iunie ne vom încheia președinția la Consiliul UE. În eventualitatea fastă ca România să obțină acest loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, momentul încheierii președinției României la Consiliul UE ar coincide cu alegerile pentru Consiliul de Securitate. Să ne imaginăm ce ar însemna pentru România și pentru diplomația românească prelungirea unui mandat de 6 luni la nivel european cu unul de doi ani la nivel global. Cred că ar plasa România pe o orbită de influență internațională cu reverberații care se pot întinde pe un deceniu după aceea.

AGERPRRES: Președinția Consiliului UE este rotativă, iar membrii nepermanenți în Consiliul de Securitate sunt aleși. Asta presupune și o campanie pentru România.
Ion Jinga: Fără îndoială. Unul dintre cei cinci ambasadori ai țărilor membre permanente în Consiliul de Securitate îmi spunea, nu cu mult timp în urmă, că cel mai important avantaj al statutului de membru permanent nu este dreptul de veto, ci faptul că nu trebuie să facă campanie pentru a fi aleși.

Cele zece locuri de membru nepermanent în Consiliul de Securitate sunt distribuite pe regiuni geografice. Grupul est-european, din care face parte și România, are un astfel de loc. Grupul vest-european, de exemplu, are două locuri de membru nepermanent. Dacă pentru locul respectiv candidează o singură țară din grupul regional respectiv, atunci candidatura nu este concurențială. Campania însă trebuie făcută pentru că ai nevoie de cel puțin două treimi din voturile tuturor membrilor din Adunarea Generală, adică 129 din 193 de membri.

Dacă candidatura este concurențială, și în cazul nostru este concurențială, atunci datele ecuației sunt mult mai complexe, pentru că tu trebuie să convingi că tu ești mai bun decât cel care candidează cu tine și fiecare țară are atuurile, avantajele și prietenii ei la ONU. Este un efort considerabil care implică resurse umane, resurse financiare, implică multă determinare, inteligență și foarte multă diplomație și e un efort de echipă.

O astfel de campanie durează câțiva ani. Sunt țări care au desfășurat campanii pe perioade de patru ani și jumătate. Altele, 3 ani. O campanie sub 2 ani are șanse mai mici de succes și toată lumea se mișcă. Trebuie, repet, să îți convingi partenerii, oamenii cu care te vezi zi de zi pe culoare, în sala Adunării Generale că tu meriți încrederea lor mai mult decât ceilalți sau celălalt, pentru că în Consiliul de Securitate nu te reprezinți doar pe tine, ci reprezinți toate țările membre ONU și ești responsabil de deciziile care se iau în materie de pace și securitate la nivel global.

Vorbeam de resurse. Nu aș vrea să sperii pe nimeni, pentru că nu cred că se pune problema de a aloca astfel de resurse. Dar sumele reale cheltuite într-o astfel de luptă de un stat într-o astfel de campanie se încadrează între 200-300 milioane de dolari și 2 milioane de dolari sau euro. Însă mai mult decât despre bani, este vorba de forța, capacitatea unei țări, a unei echipe de campanie de a promova imaginea unui contributor, unui partener de încredere, a unei țări capabile să promoveze interesul colectiv și obiectivele ONU.

Contează foarte mult relațiile bilaterale, contează și relațiile personale într-o astfel de ecuație, pentru că decizia se ia la ONU și cei care votează sunt ambasadorii la ONU. Sigur, se votează pe baza unor instrucțiuni de acasă, dar vorbim de un vot secret. Sunt țări care au intrat în Consiliul de Securitate ca membri nepermanenți, dar au contribuit cu 200 de milioane de dolari la soluționarea crizei refugiaților sirieni. Sunt țări care salvează zilnic sute, mii de refugiați în zona Mediteranei.

Sunt țări care, prin forța diplomaților lor, depășesc forța geografică, politică și militară. De altfel, statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate face să crească de câteva ori influența unei țări.

Aici este foarte greu să joci altfel decât cu cărțile pe masă, iar transparența este un element esențial care dă credibilitate. Oamenii te văd și te judecă. Și dacă nu poți să îi convingi, poți primi promisiuni că vor vota pentru tine, dar să se întâmple altfel.

De altfel, este aproape o constantă — în jur de 30-40 de voturi, în momente importante în cadrul votului din Adunarea Generală pentru membrii nepermanenți în Consiliul de Securitate, nu se confirmă.

Un ambasador dintr-o țară vest-europeană, în campanie pentru Consiliul de Securitate, mi-a povestit că l-a întrebat ministrul de externe câte voturi poate obține. Și el a spus că între 60 și 160.

Ca să reduci factorul, trebuie să construiești o strategie bazată pe constanță, pe obiective clar definite, să ai o echipă care are coeziune internă. Nu faci o echipă cu șase luni înainte de vot. O echipă se formează cu cel puțin doi-trei ani înainte. Ai nevoie de oameni care să fie văzuți în mod constant în diferitele foruri de discuție și de negociere. Ai nevoie de vizibilitate și, din acest punct de vedere, noi încercăm o construcție care să plaseze România pe o orbită de influență.

Rămâne să se facă o confirmare în vara viitoare, dar dacă lucrurile rămân așa cum le-am stabilit noi, în 2018-2019, România va fi membră în ECOSOC, Consiliul Economic și Social, un organ principal al ONU, un organ unde se discută, unde se negociază, unde se alocă fondurile destinate dezvoltării și, în general, dimensiunea economică, dimensiunea de mediu. Poate vom reuși să obținem și un post de vicepreședinte acolo, iarăși ne-ar crește vizibilitatea.

România candidează, cu șanse bune, spun eu, pentru a prelua președinția Comisiei pentru Populație și Dezvoltare în 2018. România mai candidează cu șanse bune pentru a prelua președinția Comisiei I Dezarmare în perioada iunie 2018—iunie 2019. În momentul de față, România asigură președinția Grupul Experților Interguvernamentali pentru Asigurarea Transparenței Cheltuielilor Militare.

Sunt diverse alte formate în care participăm. O dată pe lună au loc dezbateri deschise în Consiliul de Securitate, unde pot interveni toate țările membre, nu doar membrii Consiliului. Aproape fără excepție, am intervenții în Consiliul de Securitate. Ultima a fost (...) despre legătura dintre apă, pace și securitate.

Un raport al Forumului Economic Mondial plasează lipsa de securitate a accesului la apă drept primul risc pentru următorul deceniu pentru întreaga umanitate. Peste 3,7 milioane de oameni trăiesc în bazine hidrografice unde consumul de apă depășește capacitatea de regenerare naturală și, dacă această tendință continuă până în 2015, există posibilitatea ca două treimi din populația globului să sufere de lipsă de apă.

AGERPRES: Problema apei este, într-adevăr, una fundamentală, dar pentru publicul din România poate părea ceva general și îndepărtat geografic. Criza refugiaților, însă, poate fi legată de lipsa apei și nivelul condițiilor de trai în țările de proveniență. Ce rol ar putea avea România și ce experiență internațională poate să implementeze în sprjinul ONU cu privire la rezolvarea crizei refugiaților sau a îmbunătățirii condițiilor din țările de origine?
Ion Jinga: Migrație și refugiați există de când lumea. Dar niciodată, însă, de la al doilea război mondial încoace, nu a exista un asemenea exod de populație. Migrația poate să existe în interiorul țării sau vorbim de migrație internațională când se depășește frontierele.

În momentul în care migrația este declanșată de încălcarea gravă a drepturilor omului, de conflicte, de terorism, oamenii respectivi capătă statut de refugiați. Avem, în momentul de față, peste 21 de milioane de refugiați.

Avem peste 60 de milioane de migranți care au plecat din motive care țin fie de conflict, fie de lipsa accesului la resurse, inclusiv la apa. Și la nivelul mapamondului sunt peste 250 de milioane de oameni care într-un fel sau altul au migrat.

Există acum în Europa un aflux de refugiați care ne face să devenim mai sensibili și mai conștienți de acest fenomen. Fenomenul există însă de multă vreme în alte părți ale globului. La nivel european știu că se manifestă o oarecare rezervă, noi nu ne-am mai confruntat cu astfel de probleme. Cred că situația acestor oameni trebuie tratată cu empatie. Hai să ne imaginăm pentru o secundă că într-o zi ne-am putea afla în situația lor.

Problema refugiaților are două soluții: una temporară, la destinație. Sunt țări la granița Europei care adăpostesc peste un milion de refugiați, însă pentru ei trebuie găsită o soluție permanentă. Pentru acești oameni trebuie găsită o soluție. Nu este vina lor că în țările de unde vin este conflict, este o amenințare teroristă, este foamete.

Deci trebuie găsite soluții, chiar dacă temporare. Însă, în același timp, problema trebuie tratată la sursă, la origine: ca să nu mai avem refugiați trebuie să rezolvăm problema conflictelor în țările de unde refugiații vin, să rezolvăm problema dezvoltării, și aici ajungem automat la problematica sărăciei. Este un obiectiv fundamental al Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă să eradicăm la un orizont de 15 ani sărăcia extremă.

În același timp, este vorba despre respectarea drepturilor omului, de garantarea accesului la educație — în zone de conflict riscăm să pierdem o generație de tineri care nu mai merg la școală. Ce fac acești copii care mâine vor fi adulți? Toată educația lor se face pe stradă, cu arma în mână, cu pietre sau ascunzându-se să nu fie prinși de teroriști.

Ce vor face ei mâine?

Migrația și problematica refugiaților trebuie tratată cu maximă atenție, mai curând la sursa fenomenului.

Sărăcia, așa cum a spus Barack Obama, nu generează terorism, dar sărăcia, frustrarea, absența oricărei perspective pentru viitor creează breșe pentru ideologia teroristă și pentru radicalizare. Acolo trebuie să acționăm. Țările respective trebuie ajutate, pornind de la educație, de la dezvoltare, de la oprirea conflictelor. Aici rolul ONU este esențial. Este singura organizație globală care are capacitatea, resursele și legitimitatea să intervină în aceste situații.