Constantin Brâncuși (născut pe 19 februarie 1876, în Hobița, județul Gorj) este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, opera sa influențând profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen. Lucrările sale în bronz și marmură, sunt caracterizate prin linii pure, elegante, reținute, dar și printr-o finisare rafinată. Pasionat sculptor în lemn, Constantin Brâncuși a realizat numeroase opere și din acest material, adesea de inspirație folclorică. Însă ceea ce a atras cu adevărat atenția asupra stilului său, au fost acele sculpturi abstracte de capete ovoidale și păsări în zbor, cu ajutorul cărora, a reușit să întoarcă o nouă pagină în Istoria artei.

„…tu care te-ai ridicat dintre noi – îi spunea la un moment dat Alexandru Vlahuță lui Constantin Brâncuși – […] Ești un glas al nostru – și prin tine cerem să vorbim eternității.”

Din păcate însă, multe din vorbele cu care noi românii, am fi putut vorbi eternității (cel puțin, prin intermediul lui Brâncuși), nu au ajuns să fie rostite. Fiindcă nu o dată au existat propuneri remarcabile, ce s-au soldat cu tentative neîmplinite (nicidecum din vina artistului). Cum au fost de exemplu, cele din perioada adolescenței, ori ideea de a realiza în satul Peștișani (vecin cu Hobița), o statuie, în cinstea consătenilor căzuți pe front, pentru a evita astfel, ca măcar ținuturile unde s-a născut, să nu mai fie împânzite cu acele monumente împopoțonate – cum spunea Brâncuși – cu „ciori – vulturi care urâțesc majestatea satelor noastre”.

O personalitate de vază, care i-a atras atenția în mod special lui Constantin Brâncuși, a fost doctorul Carol Davila (întemeietorul Școli de medicină din București și cel care a dirijat toate operațiunile sanitare pe câmpul de luptă din 1877). Lui, i-a dedicat un mic basorelief și un bust în mărime naturală, acesta din urmă, comandat (după cum consemna artistul pe o fotografie) de Spitalul Militar. De altfel, bustul lui Carol Davila, este unicul monument de for public al lui Constantin Brâncuși, din capitală.

Gândul artistului (stabilit în Franța), de a putea crea un în propria sa țară, un proiect de mare anvergură, s-a împlinit în cele din urmă, în anul 1937. Meritul de-al fi ales și mai apoi de a-l fi lăsat să realizeze nestingherit ansamblul arhitectural de la Târgu Jiu, îi revine Miliței Petrașcu (elevă a lui Constantin Brâncuși) și Aretiei Tătărescu (soția omului politic Gheorghe Tătărescu, președinta „Ligii naționale a femeilor din Gorj).

Așa a ajuns Constantin Brâncuși, să lucreze cot la cot cu pietrarii, la edificarea „Porții sărutului”, a „Mesei tăcerii” și a „Coloanei fără sfârșit”. Complex arhitectural, care în actul de donație al Aretiei Tătărescu, este definit ca fiind ridicat în amintirea eroilor gorjeni ce s-au jertfit pe câmpul de luptă, în timpul Războiului de Întregire. O clauză finală a acestui document, subliniază că orașul Târgu Jiu, trebuie să respecte întotdeauna donația în forma în care a fost făcută de autor. Cu alte cuvinte, orice modificare adusă complexului statuar, devine o încălcare a angajamentului luat solemn la 20 octombrie 1938, față de Constantin Brâncuși.

Așadar, se cade să păstrăm intactă și neîntinată moștenirea artistică a celui care, a găsit astfel cu cale să aducă „un prinos de recunoștință, județului său natal”. Cât despre recunoștința noastră, și ea trebuie să fie „fără de sfârșit”, dar mai ales, fără de intermitențe.

Sursa: www.radioromaniacultural.ro