Victoria Angliei și Franței, care ajutaseră Turcia contra Rusiei, a fost parafată la Congresul de la Paris, început în februarie 1856. În ciuda controverselor dintre Marile Puteri, Congresul a reușit să blocheze expansiunea Rusiei spre Balcani pentru următorii 30 de ani.

În urma războiului din Crimeea, zona Mării Negre a fost demilitarizată, Imperiul Țarist a pierdut trei județe din sudul guberniei Basarabia, adică ieșirea la Gurile Dunării și, cel mai important pentru români, a pierdut dominația asupra Moldovei și Țării Românești.

La precedenta ocupație rusească mai îndelungată, guvernatorul Pavel Kiseleff avansase chiar ideea transformării celor două provincii foste otomane, în gubernii. Numai agenda încărcată de la Sankt Petersburg a făcut Cancelaria Țaristă să refuze ideea.

Începând însă cu 1856, cele două Principate românești intră sub garanția colectivă a tuturor celor Șapte Puteri Europene. În plus, grație lobby-ului făcut la Paris și Londra de boierii pașoptiști, Marile Puteri au fost de acord să îi întrebe chiar pe români cum doresc să fie guvernați.

Adunările ad-hoc au debutat însă cu un scandal. Austria și Turcia nu acceptau ideea Unirii. În timpul războiului Crimeei, Imperiul Habsburgic chiar ocupase militar Principatele drept compensație că își păstrase neutralitatea în conflict. Numai în urma unor uriașe presiuni occidentale a acceptat să se retragă.

Istanbulul, cu diplomația sa proverbială, a acceptat toate hotărârile Congresului de la Paris, dar a încercat să falsifice alegerile pentru adunările ad-hoc pentru ca majoritatea să fie deținută de adversarii Unirii. Ceea ce s-a întâmplat la alegerile din vara lui 1857 din Moldova.

Principalul instrument al acestui complot era caimacamul, adică locțiitorul de domnitor, Nicolae Vogoride. Grec împământenit în jur de 1846, el spera ca prin serviciile aduse Înaltei Porți, să devină următorul domnitor de la Iași. Corespondența sa cu ambasadorul turc a ajuns însă în mâinile unioniștilor. Folosindu-se de aceste dovezi, unioniștii au provocat un adevărat conflict diplomatic european. Până la urmă, chestiunea Unirii principatelor s-a tranșat în august 1857 între Napoleon al III-lea și regina Victoria a Marii Britanii. Londra a renunțat să mai susțină poziția Turciei și alegerile au fost reluate.

Adunările Ad-Hoc, convocate la Iași și București în octombrie 1857, au transmis Marilor Puteri o listă de cinci solicitări. Românii cereau autonomie față de Turcia, Unirea Moldovei cu Țara Românească sub un Principe Străin, neutralitate și reforme sociale. Aceste solicitări au fost sintetizate în aprilie 1858 într-un raport al așa-numitei Comisiei de Investigații, adică o comisie alcătuită de reprezentanții celor șapte Mari Puteri în Principate.

După alte deliberări complicate la Paris, Marile Puteri au oferit românilor un fel de Constituție: Convenția de la Paris.

„Convenția de la Paris s-a stabilit consultarea populației în cele două Principate și de a-și decide soarta, de a se uni. Numai că erau prevăzute câteva condiții. Această Uniune avea câteva instituții comune, doi domni, două capitale, două guverne. Adunări elective unde au votat oamenii cu avere, se renunțaseră la rangurile boierești, deși ele existau, votau proprietarii rurali și o restrânsă pătură urbană și votau și țăranii care aveau, aveau cușmele pe cap, câțiva dintre ei au intrat în folclor”, spune Dorin Dobrincu, istoric la Institutul A. D. Xenopol din Iași.

Aceștia sunt deputații care la 5 ianuarie 1859 l-au ales domn în Moldova pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie, printr-o mutare curajoasă și inteligentă l-au ales domnitor și la București. Această unire personală a fost întărită în următorii ani prin unificarea instituțiilor. Recunoașterea Unirii definitive a avut loc în vremea domniei principelui străin, Carol I.

SURSA: Digi24