145 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române

  • 15 Mai 2018 09:05
145 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române

Alexandru Ioan Cuza, rămas în istorie ca ''domnul Unirii'' și personalitatea cea mai importantă a începutului perioadei de modernizare a României, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, fiind descendentul unei vechi familii de înalți dregători, cu funcții importante în administrația centrală și locală din Moldova.

A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, dar și pe Matei Millo, viitorul mare actor. Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut bacalaureatul în litere, în 1835. A urmat cursuri la Pavia și Bologna, potrivit lucrării „Dicționar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

A revenit în țară, intrând cu gradul de cadet în armată pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837). În februarie 1840 a plecat, din nou, la Paris, unde și-a continuat studiile.

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache și a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza. A lucrat în administrație, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul din Lăuntru (de Interne).

Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluționarilor moldoveni adunați la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, unde s-a pronunțat pentru realizarea unui program de reforme. Câteva zile mai târziu, Cuza a propus chiar înarmarea participanților pentru a-l forța pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obștești și la înființarea unei gărzi cetățenești, notează lucrarea ''Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Mișcarea revoluționară a fost înăbușită cu forța armată, Alexandru Ioan Cuza împreună cu alți 12 fruntași au fost arestați și trimiși sub escortă la Galați, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alți șase revoluționari, au reușit să se refugieze, cu ajutorul consulului englez din Galați să ajungă la Brăila. De aici, obținând pașaport austriac au trecut în Transilvania.

Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848. A mers, apoi, în Bucovina, unde a organizat la 9 iunie 1848, la Cernăuți, Comitetul revoluționar moldovean, care l-a împuternicit pe Mihail Kogălniceanu cu redactarea unui program de revendicări sociale și politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns, apoi la Paris, și, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în țară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, și un partizan convins al Unirii, amintește lucrarea de mai sus.

A ocupat importante funcții în justiție și administrație, în perioada 1842-1959: președinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851), pârcălab al orașului și portului Galați (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857).

Dorind să-l atragă de partea sa, caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857), pe care l-a avansat la gradul de locotenent, apoi de căpitan, maior și colonel în august 1858. A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) și, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza și Panu, Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oștirii moldovene, post de mare importanță în vremurile ce aveau să urmeze.

În urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857) de către caimacamul Nicolae Vogoride, Cuza a demisionat din funcția de pârcălab, un gest cu importante ecouri atât în țară cât și în străinătate. Ulterior, alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câștigat de unioniști: din 83 de deputați numai doi s-au pronunțat împotriva Unirii. Ales deputat de Galați, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desființare a privilegiilor, de împroprietărire a țăranilor prin vânzarea către aceștia a loturilor cultivate de ei.

În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât și în Țara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.

În dimineața de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naționale, dar și sub presiunea populației bucureștene, Adunarea Electivă întrunită la București, fără a încălca formal Convenția de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una și aceeași persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza și domn al Țării Românești. Prin acest act politic al dublei alegeri, națiunea română a obținut o certă victorie în realizarea statului modern român.

 


Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO - Expoziția 'Iașul care Unește', expoziție dedicată memoriei domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), la Sala Vasile Pogor a Palatului Roznovanu, sediul Primăriei Municipiului Iași


În primii trei ani de domnie, principalul obiectiv politic a fost recunoașterea dublei sale alegeri ca domn de către Puterile garante și Poartă. După o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferința reprezentanților Puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut, în mod excepțional, la 1/13 aprilie 1859, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria și Poarta au recunoscut la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza.

Abia spre sfârșitul anului 1861, după îndelungi și controversate dezbateri, Conferința reprezentanților Porții Otomane și ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice și administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei'' din 22 noiembrie 1861. În Proclamația către națiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoștință că ''Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată... Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie'', potrivit ''Enciclopediei șefilor de stat și de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Recunoașterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, și prin deschiderea, la București, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în fața Adunărilor Elective ale Moldovei și Țării Românești reunite în ședință comună, ''Unirea definitivă a Principatelor'', iar orașul București a fost proclamat capitala țării, consemnează volumul ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

 


Foto: (c) ADRIAN CUBA / AGERPRES FOTO - Palatul 'Alexandru Ioan Cuza' de la Ruginoasa, care în prezent adăpostește Muzeul Memorial A.I.Cuza


În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare și centralizare a unor instituții (poștă, telegraf, vămi), a circulației monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. A fost organizată armata și s-au înființat școli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstirești (octombrie 1863) și reforma agrară, care i-a nemulțumit pe conservatori și pe liberalii radicali. Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderați Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 - 26 ian./7 febr. 1865).

La 2/14 mai 1864, domnitorul a dizolvat Parlamentul și în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituție numită "Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris", care întărea prerogativele domnești și o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, prin care țăranii erau eliberați de sarcinile boierești și îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosință, limitându-se însă pământul expropiabil la maximum 2/3 din moșie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de țărani. Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează volumul amintit mai sus.

Au fost promulgate, la 2/14 și la 4/16 decembrie 1864, un Cod civil și un Cod penal și de procedură penală. Una dintre cerințele des întâlnite și în programele revoluționarilor de la 1848 a fost reformarea învățământului românesc. Proiectul de lege "asupra organizării instrucțiunii publice din România" a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucțiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învățământul devenea unitar în întreaga țară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu și gratuit, secundar de șapte ani și universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

În plan extern, a fost semnată la Viena (iunie 1865), Convenția româno-austriacă privind reglementarea serviciului telegrafic și a aderat (iulie 1865) la Convenția telegrafică internațională de la Paris (mai 1865).

Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) și liberali-radicali (nemulțumiți de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit ''dorinței naționale'' depunea ''cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministerului ales de popor'', potrivit lucrării ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

 


Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO - Mormântul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) aflat în Biserica 'Trei Ierarhi' din Iași


Alexandru Ioan Cuza și-a petrecut restul vieții în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florența, și a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în țară și înmormântat în comuna Ruginoasa, județul Iași.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost așezate în biserica Trei Ierarhi din Iași. 

Sursa: agerpres

 

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Arena Națională
Meteo Chișinău
-0,6
Cer fragmentat
Umiditate:74 %
Vint:6,69 m/s
Sun
-2
Mon
-1
Tue
-2
Wed
-1
Thu
-1
Arhivă Radio Chișinău